Martie 1848 – „primăvara popoarelor” în Europa

„Astăzi toate naţiile învie, trebuie să învie şi a noastră!”
Alexandru Ioan Cuza

Proiectul editorial realizat de ziarul Făclia de Cluj şi Universitatea „Babeş-Bolyai” în contextul celebrării Centenarului Marii Uniri continuă astăzi cu analiza istoricului Cecilia Cârja legată de una dintre cele mai importante etape ale procesului de constituire a României moderne: Revoluţia de la 1848. Cercetătorul clujean arată, printre altele, că generaţia care a făcut revoluţia de la 1848, „paşoptiştii” cum au rămas ei în istorie, au fost deschizătorii de drum ai celor care peste o altă jumătate de secol vor făuri România Mare.

Anul Centenarului României Mari coincide cu împlinirea a 170 de ani de la Revoluţia din 1848. Acest eveniment a fost unul decisiv în procesul de constituire a României moderne. Generaţia care a făcut revoluţia de la 1848, „paşoptiştii” cum au rămas ei în istorie, au fost deschizătorii de drum ai celor care peste o altă jumătate de secol vor făuri România Mare. Unirea de la 1918 este, în această ordine de idei, rezultatul unui proces istoric de maturizare a conştiinţei de sine a unui popor care a traversat două milenii de istorie.

Schimbările întâmplate de-a lungul secolului al XIX-lea la nivel economic, social şi politic, dar şi modificările de mentalitate care le-au însoţit, au generat fenomenul revoluţionar în Europa, declanşând acea „primăvară a popoarelor”, revoluţia de la 1848. A fost o veritabilă „trezire a naţiunilor”, de care au avut parte italienii, germanii, cehii, ungurii, polonezii, croaţii, românii etc. Aceştia şi-au dorit mai mult decât o descătuşare socială şi economică sau câştigarea unor libertăţi, şi-au dorit independenţă şi unitate naţională.

Revoluţia franceză de la 1789 a fost cea care a zguduit din temelii vechea ordine, în locul căreia a afirmat programatic necesitatea construirii unei lumi noi, pe baza conceptelor generoase de „libertate, egalitate şi fraternitate”. Înfrângerea lui Napoleon şi Congresul de la Viena au impus restaurarea „Vechiului Regim”, doar că acesta nu se mai potrivea noilor realităţi. Deşi a mai trebuit să treacă aproape o jumătate de secol până la izbucnirea altei revoluţii, de data aceasta ea a cuprins întregul continent. Declanşată din nou în Franţa, în luna februarie, revoluţia de la 1848, a urmărit realizarea unor obiective specifice fiecărei naţiuni europene. Dacă la francezi au primat cerinţele îmbunătăţirii laturii social-politice, în celelalte cazuri acestea s-au îmbinat cu dezideratele formării statelor naţionale. Aşa a fost în cazul Italiei, Germaniei, naţiunilor din Imperiul Habsburgic sau în cazul Principatelor Române, popoare care nu aveau rezolvată încă problema naţională şi prezentau numeroase deficienţe la capitolul libertăţi naţionale.

Italia, pe lângă problemele sociale şi economice pe care le dorea rezolvate, vroia în aceeaşi măsură eliberarea teritoriilor aflate sub stăpânire austriacă şi realizarea unităţii naţionale. Divizaţi între proiectele federaliste şi cele unioniste, între republică şi regat, revoluţionarii italieni conduşi de Mazzini, pe care Nicolae Bălcescu îl considera „cel mai mare revoluţionar din Europa”, trec la acţiune încă din februarie 1848. Impulsionate de evenimentele care au avut loc la Viena în 5/17 martie, statele italiene au alungat trupele austriece aflate pe teritoriile lor, iar până în vara lui 1848, opt dintre ele s-au şi unit în jurul Piemontului, vizând elaborarea unei Constituţii de către o Adunare Constituantă, aleasă prin vot universal.

Astfel de acte fundamentale au cerut şi revoluţionarii germani, imediat după declanşarea evenimentelor în Franţa. Propagarea revoluţiei în statele germane s-a făcut la scurt timp. Izbucnită la mijlocul lui februarie la Mannheim şi Heidelberg, ea a cuprins întregul teritoriu german până la începutul lunii martie. Revendicările erau în general aceleaşi cu cele ale francezilor şi aveau comun cu italienii ideea unităţii naţionale. Prusia era cea care se prevedea ca centru în jurul căruia să se unifice toţi germanii. Deoarece aveau şi ei incertitudini în legătură cu forma de guvernare – republică sau regat – , fiind divizaţi în ceea ce priveşte modul de acţiune – radical sau moderat –, dacă le-ar fi fost mai bine uniţi sau să-şi păstreze autonomia, nu au reuşit să ducă la îndeplinire obiectivul formării statului unitar german. S-au limitat doar la constituirea unui parlament, ca reprezentant al voinţei populare, întrunit pentru prima dată la 6/18 mai 1848 la Frankfurt. Acesta a reuşit elaborarea unei legi fundamentale în care s-au regăsit revendicări formulate anterior în programele revoluţiei.

Imperiul Habsburgic a fost atins din plin de fenomenul revoluţionar. Capitala şi provinciile imperiului au fost angrenate în tăvălugul mişcărilor revoluţionare din stradă, unde se revendicau egalitatea între naţionalităţile din Imperiu, autonomie, drepturi politice şi sociale. În cazul Vienei, situaţia s-a radicalizat, ajungându-se ca la 1/13 martie să se ia măsuri dure împotriva mulţimii, care s-au soldat cu morţi şi răniţi. Cancelarul Metternich a fost nevoit să părăsească Viena, iar regelui Ferdinand i s-a impus aprobarea legii libertăţii presei şi constituirea gărzilor naţionale şi i s-a smuls promisiunea întocmirii unei Constituţii. La Budapesta, revoluţia s-a declanşat la 3/15 martie, revoluţionarii maghiari, în frunte cu Lajos Kossuth, doreau pe lângă schimbări de ordin socio-economic – abolirea iobăgiei, egalitatea în faţa legii, libertatea presei –, refacerea Ungariei Sfântului Ştefan. Acest lucru ar fi însemnat anexarea Croaţiei şi Transilvaniei, ceea ce a determinat reacţii violente din partea celor două provincii. Deşi revoluţia a impus modificări importante în latura social-economică, totuşi problema naţională a rămas una stringentă şi practic a fost partea care a dus la radicalizarea revoluţiei în câteva regiuni din Imperiu, aşa cum s-a întâmplat şi în Transilvania.

În spaţiul românesc, revoluţia de la 1848 a evoluat diferit, de la provincie la provincie, particularitatea fiind dată de realităţile locale şi de stăpânirea sub care se găseau acestea. Ca peste tot în Europa, ideea revoluţionară s-a propagat cu repeziciune şi în Ţările Române. Tinerii din Principate aflaţi la studii în capitalele europene cuprinse de revoluţie, au jucat un rol de cea mai mare importanţă în acest sens. Cei din Ţara Românească şi Moldova, aflaţi în momentul declanşării revoluţiei europene la Paris, empatizează cu masele populare implicate în aceste mişcări. Rămâne memorabilă delegaţia studenţilor români la guvernul provizoriu din Paris, care au dorit să-şi declare adeziunea şi simpatia faţă de revoluţia franceză. Li s-a spus atunci că revoluţia „nu e numai un lucru franţuzesc, ci … un lucru european”, iar misiunea lor era una foarte importantă pentru că ei reprezentau „avangarda Europei înturnată către Orient”. Într-adevăr, aceşti tineri întorşi acasă au ajuns să-i adune pe români la Islaz sau Bucureşti şi să-i poarte apoi spre „primăvara românească”, demonstrând Europei că au atins maturitatea conştiinţei naţionale, că au forţa de a-şi modifica istoria, de a-şi revendica drepturile şi a-şi făuri idealurile.

Programele revoluţionare au reflectat realităţile fiecăreia dintre Ţările Române. Ele s-au concentrat în primul rând pe revendicări de ordin social şi naţional, propunând în acelaşi timp soluţii pentru rezolvarea lor. Deşi multe dintre ele au rămas doar la nivel de declaraţii de principii, procesul declanşat era ireversibil. Unitatea, independenţa şi modernizarea erau dorinţele primordiale ale românilor. Cu un an mai devreme, Nicolae Bălcescu afirma: „Ţinta noastră, domnilor, socotesc că nu poate fi alta decât unitatea naţională a românilor, unitate mai întâi în idei şi sentimente, care să aducă apoi cu vremea, unitatea politică”.

În Moldova, Petiţia-Proclamaţiune a fost redactată de Vasile Alecsandri în urma întrunirii din seara zilei de 27 martie/8 aprilie, de la Hotel Petersburg din Iaşi. Au fost prezenţi atunci şi acolo reprezentanţi ai tuturor claselor sociale: boieri, coservatori şi liberali, orăşeni şi chiar reprezentanţi ai ţărănimii. Programul cuprindea 35 de puncte, în care se solicitau reforme cu caracter moderat, însă nu trebuie să uităm că ele au fost puse pe hârtie cu conştiinţa faptului că trupele ruseşti se găseau mobilizate la graniţă pentru a interveni rapid în cazul în care această mişcare se radicaliza. Deşi nu s-au înregistrat evenimente deosebite, semnatarii Petiţiei au fost trimişi în exil de către domnitorul Mihail Sturdza. Ajunşi în Bucovina sau în Ţara Românească, revoluţionarii moldoveni nu au renunţat la idealurile lor, ci au continuat să le afirme şi să le promoveze. Astfel că în vara anului 1848, la Cernăuţi, cei ajunşi aici dintre revoluţionarii moldoveni, Alexandru Ioan Cuza, Vasile Alecsandri sau Mihail Kogălniceanu redactau Dorinţele partidei naţionale din Moldova. Pe fundalul mişcărilor ce se declanşaseră în Transilvania şi în Ţara Românească, aceştia renunţaseră între timp la atitudinea moderată, astfel că acest program nu mai avea nimic în comun cu Petiţia din luna martie. Se revendicau acum drepturi fundamentale, precum: egalitate politică şi civilă, împroprietărirea ţăranilor, accesul la învăţământ, însă poate cea mai importantă dintre toate acestea a fost aceea de unire a celor două Principate Române.
În Transilvania, focul revoluţiei a fost aprins în aceeaşi lună martie. Dorinţele maghiarilor exprimate de Kosuth la Pesta, şi mai ales proiectul de refacere a regatului Sfântului Ştefan, care însemna unirea Transilvaniei cu Ungaria, i-a determinat pe românii ardeleni să reacţioneze. S-a dorit însă ca obiectivele fundamentale ale naţiunii române să fie exprimate în cadrul unei adunări cu largă reprezentare populară. Se statornicise deja, în trecut, prin adunarea convocată de Horea la Câmpeni în 1784 sau cea la Padeş din 1821, practica de a consulta poporul în momentul luării unor decizii importante, şi asta foarte probabil şi ca urmare a faptului că românii nu avuseseră un organ reprezentativ în care să le fie susţinute doleanţele. A fost ales Blajul ca loc al marii adunări şi al deciziilor de importanţă majoră pentru viitorul naţiunii române. Astfel, la 3/15 mai 1848 s-au adunat la Blaj, 40.000 de români care au susţinut şi jurat să apere interesele naţiunii române. Mulţimea românească a protestat atunci „cu solemnitate” împotriva uniunii Transilvaniei cu Ungaria. Participanţii la marea adunare de pe Câmpia Libertăţii Blajului au strigat într-un glas: „Noi vrem să ne unim cu Ţara!”

În Muntenia, Comitetul Revoluţionar hotărăşte, pentru a avea mai multe şanse de izbândă, ca acţiunea revoluţionară să se declanşeze concomitent în mai multe locuri: Bucureşti, Izlaz, Telega, Ocnele Mari, la data de 9/21 iunie 1848. La Izlaz, în faţa miilor de ţărani, s-a dat citire Proclamaţiei, care prin cele 22 de puncte ale sale decreta emanciparea ţăranilor şi acordarea de drepturi politice, accesul la educaţie, formarea unei Adunări legislative în care să fie reprezentate toate clasele sociale. Actul în sine se dorea a fi transformat ulterior în lege fundamentală. S-a format apoi un guvern provizoriu alcătuit din nume, precum Ion Heliade Rădulescu, Christian Tell, Ştefan Golescu, Nicolae Bălcescu etc., menit a conduce ţara până la instaurarea noii ordini. Cu toate acestea, la fel ca în celelate două provincii româneşti, forţele contrarevoluţionare vor determina anihilarea mişcării prin intervenţie armată. Intervenţia forţelor represive a adus după sine numeroase victime (morţi, răniţi, exilaţi), pentru ca în Transilvania situaţia să se regăsească sub forma unui tablou şi mai complex, caracterizat prin intervenţia Habsburgilor aliaţi într-un final cu ruşii împotriva revoluţiei maghiare, şi prin ciocnirea celor două revoluţii, română şi maghiară, pe care le deosebea într-o măsură radicală proiectul naţional. Conflictul româno-maghiar în anii revoluţiei avea să capete forma unui veritabil „război civil”, cum a fost numit în epocă, un conflict care pentru români a avut semnificaţia apărării Munţilor Apuseni ca „ţară românească” sub conducerea lui Avram Iancu, în perioada septembrie 1848-iulie 1849.

Bibliografie:
Dan Berindei, Revoluţia Română din 1848-1849, Centrul de Studii Transilvane, Fundaţia Culturală Română, Cluj-Napoca, 1997.
Cornelia Bodea, Anul 1848 la Români. Revoluţia în viziunea contemporanilor, Vol. III, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1998.
Camil Mureşan, Nicolae Bocşan, Ioan Bolovan (ed.), Revoluţia de la 1848 în Europa Centrală. Perspectivă istorică şi istoriografică, Presa Universitară Clujeană, 2000.
Sursa fotografiilor: ro.wikipedia.org

C.S II dr. Cecilia Cârja, Direcţia Patrimoniu Cultural Universitar, Universitatea Babeş-Bolyai