Mai cuminţi decât Cuminţenia…

RADU VIDA

N-aş fi crezut că o simplă subscripţie publică va produce atâta circ. Fără bani! Şi, totuşi, constat că în loc să se coaguleze o solidaritate naţională, lumea face urechea şută. Şi nu vrea să subscrie la ideea: e a noastră, a tuturor!

Aţi ghicit: e vorba despre „Cuminţenia pământului”, lucrarea marelui Constantin Brâncuşi. Sigur că 11 milioane de euro nu-s de colo şi mulţi comentatori au spus că se pot face o grămadă de chestii cu aceşti bani. Alţii (deputatul Mădălin Voicu) n-a găsit expresie mai potrivită vizavi de această sculptură decât: o bişniţăreală, iar fostul ministru al culturii (A.Paleologu) a afirmat că suma cerută de proprietari e un chilipir.

Ei, bine, ca mai în toate cazurile adevărul e la mijloc! Achiziţionarea unei opere de prestigiu nu este apanajul bişniţarilor valutişti de la colţul străzii, după cum nici suma cerută de proprietar nu este de colo. Între noi fie vorba, nu ştiu dacă la o licitaţie internaţională, cineva ar oferi purcoiul ăsta de bani. A! Că valori poate mult mai mari din patrimoniul naţional au plecat peste graniţă… Putem să spunem „mulţam!” primilor îmbuibaţi de după evenimentele din ’89, când la nivel înalt s-au închis ochii, iar la nivel executiv s-au formulat ordonanţe pentru a facilita jaful cultural din ţară.

Revenim.

Acum, subscripţia publică (o instituţie aproape necunoscută la noi) a strâns 700 de mii de euro. Iar până la termenul limită (1 octombrie, a.c.) mai sunt de adunat mai bine de 5 milioane de euro. Autorităţile spun că sunt tratative cu anume bănci, că s-au implicat instituţii financiare, că supermarketurile preconizează să doneze 1 la sută din vânzări, că şi Agenţia Loto ar vrea să…

Vorbe.

Era de aşteptat ca populaţie să dea aceşti bani. Sigur, veţi spune, dar dă Guvernul mai bine de jumătate din sumă. Iar Guvernul are bani de la contribuabili. Greşit. Sunt 18 milioane de alegători înscrişi pe listele electorale. Ar fi ajuns mai puţin de 50 de cenţi (aprox. 2,3 lei) şi treaba ar fi fost rezolvată. Elegant. Unde sunt cei din diasporă? Cei care plătesc impozite acolo unde trăiesc, dar cer de la noi parlamentari, subvenţii, scutiri, alte şi alte avantaje. Unde sunt  cei care, în nimicnicia lor au luat şi ce nu a fost al lor! Castele, terenuri, păduri… Unde sunt fotbaliştii, care dând într-o băşică, încasează atâta bănet că nu mai încap în maşinile luxoase, iar suma „derizorie” ar fi putut-o acoperi, fie şi dacă ar fi băut un pahar de şampania mai puţin , la petrecerile lor cu ştaif şi manele?

Dar asta-i altă poveste.

Nu încetez să subliniez că m-a întristat lipsa de solidaritate. Se dau bani pentru biserici, spre exemplu, dar nimeni n-ar da un leu pentru un scaun la căminul cultural sau pentru trei surcele de încălzit o şcoală; se lăfăie clasa de mijloc, ca să nu mai spun de cei de… sus prin cele străinătăţuri, dar n-ar face nimic pentru ca un copil sărman să aibă un ghiozdan mai acătării la început de an şcolar, sau o minte strălucită să nu plece cu bursă la cele mai bune universităţi din lume şi să rămână aici. Fiecare tace ca…  fratele cacofoniei din păpuşoi şi nu zice nici mâc! Doar, doar nu-l bagă nimeni în seamă.

Nu generalizez.

Dar cu un Ţiriac, Năstase, sau Potec nu se face primăvară. Şi nici nu-i indicat să ţinem mereu trează iarna vrajbei noastre. Căci, până la urmă, toţi vor să ne ia,  nimeni să ne dea. Iar faptul că dăm un ban pentru un lucru care, aparent, nu-i (numai) al nostru,  se cheamă că ţinem unul la altul. Ca naţie. Şi ne putem bucura, în anonimat, de o realizare colectivă.

Mare lucru, zău!