Magazinul cu elefanți de porțelan

M-am liniștit, sunt optimist, chiar mândru: avem un număr impresionant de persoane care au doctoratul (gen G.O.) în pandemie, un alt număr, agabaritic de critici vehemenți, sulfurici, la tot ce mișcă guvernul ecologiști, punkiști, tanchiști, oportuniști, umaniști, virusologi, pandemiologi, astrologi, reformatori, inovatori, autori de miracole, cu oracole, indignați, supărați, pe armată, pe jăndari, brutali și mari, pe viitoarea foamete, război civil, făina de-un kil.

De televiziuni ce să zici, te uiți, te furnici, oare te mai ridici, nu te ia de acasă că ești prea bătrân pentru a mai sta la masă?

Iei din pâinea săracilor, a urmașilor urmașilor geto-dacilor, ce mai, un lest, demografic incest, isterie într-o veselie, haida-hai, Românie, lumea întreagă să știe: dintre cei 13 vindecați, femei și bărbați, scăpați de coasă, 23 au plecat ieri, acasă, iar paișpe din cei rămași, de mâine, salut, faceți pași!

A mai apărut un vaccin: știrea e confirmată, vă rog să nu râdă nimeni, acolo, în fund!

*

Ce ciudați suntem: interesanți, inteligenți, necruțători, atoateștiutori, critici, brici! Plus că toate scenariile noastre sunt definitive, apocaliptice, ireversibile, în foamete, în ­haită, pe întuneric.

Noroc cu specialiștii: aceștia au discursul echilibrat, și fiecare, într-o măsură anume, aduce o lumină mică de optimism. Câteva televiziuni vă dușmănesc, vă disprețuiesc, vă sucesc, vâ învârtesc, vă coșmăresc, pun pe masă perspectiva pustiului, rostul sicriului.

Faină treabă facebookul, zi și noapte în slujba democrației. Evident, a democrației proprietare personal și a adevărului absolut pe persoană fizică.

De mirare, că lui Soros nu i s-a băgat, până acum, de vină…

*

Laicul, privind „Cina cea de taină”, murmură, privind atent în jur: „Cam slăbuț bufetul suedez!”

Dacă spune „Nu cred că există Dumnezeu”, aduce ca argument și îl somează pe credincios „Dovedește-mi că există!” Eu nu trebuie să argumentez, eu cred și în numele credinței mele îmi așez, îmi rânduiesc și rugăciunea și relația mea cu Cerul.

Ei, bine, laicul nostru, într-o situație-limită, s-a trezit vorbind tare, deloc murmurat: „Doamne-ajută!” S-a petrecut cumva o minune cu acest om atât de puternic pe negația sa, și pe reducerea Lui Isus la un film propagandistic și patetic, în opinia lui?

Nu! A rămas același, dar a constatat evidența, și anume că în ADN-ul său, circulă Credința, dintr-o vreme când creștinismul era copil. Peste arcul de timp, milenar, i s-a trasmis în sângele vieții, încrederea în ajutorul lui Dumnezeu, generos și discret.

Laicul nostru este surprins, după o ploaie strașnică, ieșind dintr-o biserică.

La privirea întrebătoare a celui care l-a văzut, răspunde repede și sigur de sine:

– A! M-am adăpostit de ploaie!

– Dar de ce nu ai folosit umbrela pe care o ai pe braț, uscată? Doar locuiești la doi pași de aici!

A încercat un zâmbet mic, dar nu i-a reușit. A plecat, fără să răspundă la salut, fără să întoarcă, măcar o dată, capul.

Da, fusese în biserica Domnului, Îi ceruse ceva, avea un necaz, pe care nu l-a putut rezolva cu oamenii. Ca să ceri, ca să fii cinstit și acoperit, când ceri, trebuie întâi să dăruiești. Ce anume?

Credința.

Cred că ați observat, dragii mei, că nici o televiziune nu seamnănă cu cealaltă, de parcă ar fi din altă țară, de pe altă planetă, și lucrul acesta ar trebui să vă dea de gândit, și să aveți răbdare, până în ziua când după închiderea cortinei veți afla și numele autorilor, ai regizorilor acestei piese lăsată în coadă de pește.