Libertatea şi prostia

Radu VIDA

Am citit recent o istorie a parlamentarismului european. Fascinant! Încă de la începuturi, Ţările Române s-au dovedit capabile în a se alinia cerinţelor acestui important for al democraţiei europene. De la Regulamentul Organic (1831), ca document de fondare a instituţiei parlamentare, în Principate s-a scurs ceva vreme. Şi, cum spuneam, instituţia s-a tot perfecţionat. Corpul Ponderator, spre exemplu (Senatul, în traducere contemporană), a adus noi valenţe instituţiei, chiar şi în vremea în care votul putea fi exercitat doar de bărbaţii de peste 25 de ani, cu un venit de peste 100 de galbeni, cărora li se adăugau, fără condiţii de cens, preoţii, învăţătorii, profesorii, licenţiaţii, cei care practicau profesii liberale şi pensionarii cu cel puţin 3000 de lei.

A fost bine? A fost rău?

Nu noi stabilim asta. Evoluţia parlamentarismului european a permis votul pentru toată lumea şi, astfel, s-au strecurat şi în forul nostru legislativ tot felul de tipi. Şi tipe. Votul cenzitar a rămas doar ca o vorbă în vînt, dar, pînă la urmă, tot cei avuţi candidează. Atîta doar că, în plus, aceştia – mă rog, unii dintre ei – îşi permit să fie total neşcoliţi. Poate doar „şcoala vieţii” le-a adăugat puţintică aroganţă şi impertinenţă. În rest… prostie cu carul. Emanaţie a unor grupuri de alegători, care – după chipul şi asemănarea lor – pretind de la cel trimis în Parlament să fie altfel decît ei! Destul de ciudat, zic, fie şi din punctul de vedere al logicii elementare.

Sigur: avem dreptul, cu toţii, la opinii. Libertatea de exprimare, nu? Nici pe ei nu-i putem exclude, pentru că „pîinea” lor e cîştigată prin vorba meşteşugită şi litera legii ce se cere pritocită. Dar atunci cînd vorbesc tîmpenii…

După o parlamentară (că nu pot s-o spun la… masculin!) de provenienţă liberală, care se plîngea că nu-i ajunge remuneraţia din Parlament nici pentru coafor, iată că şi un pesedist se dă în bărcile nesimţirii. Mai contează că-l cheamă Anghel Stanciu? Nu cred. Important e că omul se simte frustrat. Pe bune. De doi ani şi jumătate. Auziţi! Zice acest anonim, pînă la urmă, că este inacceptabil ca apelul nominal să se facă alfabetic. Începînd cu „A”. Adică, el, marele baştan, care are ghinionul să fie la „S”, e mai mereu la coada „catalogului”. Propune, în acest sens, ca să se remedieze, pe ici, pe colo, nu? În punctele esenţiale şi să se strige (?) apelul şi de la coada alfabetului. Aşa că cele 31 de litere 26 de caractere, la care se adaugă 5 caractere suplimentare cu diacritice, să se numească Zalfabet, nu? De la ultima literă, „Z” , de unde n-ar fi aşa de mult pînă la vestitul „S” (de la Stanciu). Şi sinele parlamentar ar dormi, orş’cît, mai liniştit.

Sigur că am putea face mişto de acest fenomen… carstic şi eolian, care bîntuie prin Casa Poporului, pînă la loc comanda. Cu asemenea preocupări, poate fi şi bogat, şi şcolat, şi… diştept. Nici o valoare!

Şi pentru că tot vorbim de libertate, democraţie şi prostie, să ne amintim că, zilele trecute, a fost Ziua Mondială a Libertăţii Presei. Frumos. A fost un alt… diştept, care a spus că o presă liberă este cheia pentru o societate democratică funcţională. Ar putea fi corect, dacă reprezentanţii presei ar fi realmente extraordinar de bine pregătiţi, iar libertatea presei s-ar traduce prin greutatea judecăţilor de valoare, puse în aplicare. Astfel, s-ar putea „drege” prostia votului şi eliminarea din Parlament a neaveniţilor. Prin lăsarea lor, instantanee, la marginea drumului democratic.

Altfel, credeţi-mă, Forul Legislativ trebuie respectat, nu în sensul mafiot sau… fotbalistic al termenului, ci ca adevărată călăuză a vieţii social politice prin meandrele provocărilor diurne.

Am zis!