La Vălenii Şomcutei: PENTRU CA NIMIC DIN CE-I FRUMOS SĂ NU PIARĂ

• De vorbă cu arh. Ionel Vitoc •

– Tabăra de artă pentru copii de la Vălenii Şomcutei. 10 ani de tabără continuă. E mult? E puţin?

– Depinde cum priveşti lucrurile.

Dacă e vorba de o instituţie cu destinaţie precisă, cu fonduri asigurate – nu e chiar mult; dacă trebuie să te zbaţi pentru orice bănuţ, în aşa fel încât să asiguri condiţii dintre cele mai bune copiilor – e mult. Foarte mult! Dar, cu siguranţă, satisfacţia, după fiecare tabără, a fost deplină.

– Totul a început…

– … de la o nevoie familială. Am doi băieţi, plecaţi în Statele Unite ale Americii, care, la rândul lor, au copii. La început, am căutat pentru cel mai mare dintre nepoţi, Bogdan, să-i asigurăm cele mai bune condiţii de relaxare în vacanţă. 2-3 luni de România nu se putea fără un anturaj adecvat vârstei lui. Aşa ne-am gândit să construim un ambient, iar soluţia a fost la Vălenii Şomcutei, unde avem o casă. Acolo am amenajat în aşa fel încât să putem invita, pictori, muzicieni, oameni de cultură. Ne-am dat seama însă că nu e suficient pentru o socializare adevărată. Aşa că, la prima tabără, am invitat copii din sat. A fost perfect, pentru că cei patru copii au demonstrat capacităţi deosebite de ingeniozitate, creaţie şi inovaţie, care au aplatizat diferenţele dintre statutul de orăşean al nepotului, trăitor în SUA şi copii de la ţară, de la noi. O experienţă inedită şi benefică, totodată. A rezultat un tot, foarte plăcut şi vesel, care a adus beneficii ambelor „tabere”, timp de 4 ani cât am finanţat exclusiv această tabără. Numărul copiilor a crescut în timp, Marius Gherescu, Dan Cioca,Viorel Nimigeanu, Constantin Râpă, Mircea Gheorghe Ardeleanu, Rareş Paşca, Marina Simionescu, Oana Bălan, Gheorghe Gheorghiade, Corul bărbătesc din Vălenii Şomcutei, regretata Melania Ursu, dar şi directorul Bibliotecii „Petre Dulfu” din Baia Mare, Teodor Ardeleanu, primari din comunele şi oraşele învecinate dar şi personalităţi de marcă ale culturii naţionale: academicianul Ion Aurel Pop, IPS Andrei Andreicuţ, academicianul Marius Porumb, actorul Dorel Vişan ş.a. au dat sens şi nobleţe activităţilor noastre culturale.

– Lucrurile au evoluat.

– Da. Pentru că alţi prieteni de-ai noştri au venit să ne spună: am şi eu două nepoate în Germania; eu în Danemarca; eu în Canada sau Rusia…. Lor li s-au adăugat copii din Şomcuta Mare, Baia Mare, Turnu Măgurele, Constanţa, Cluj şi aşa am obţinut spaţiu de cazare înafara casei părinteşti. Am reconstruit, practic, căminul cultural, vechea şcoală, aproape părăsită a fost reparată, igienizată, gândind spaţii pentru desfăşurarea în condiţii minunate a unor ateliere. Am creat şi un loc pentru spectacolul de sfârşit de tabără, dar, înainte făceam „spectacolul la şură”.

– Limba de comunicare?

– Româna. Pentru că erau, în principal, copiii prietenilor noştri, chiar dacă trăiau în ţări depărtate. Şi – important – şi-au consolidat cunoştinţele de limbă maternă, plecând de aici, cu o exprimare frumoasă, cu dicţie clară, cu gramatica bine pusă la punct.

– Bănuiesc că şi cultura română a fost intens promovată.

– Scopul acestei tabere n-a fost să învăţăm pe cineva un anumit lucru. Dar s-a insistat pe cunoaşterea mediului în care trăiesc. Am vrut să descoperim coşteiul din ograda mea, să-l vedem, să-l conştientizăm. Să nu trecem nepăsători. Am considerat că principalul mod de percepere a spaţiului este desenul. Aşa au început copiii să-şi cunoască spaţiul înconjurător, rostul acestuia… Ce-i aia un coştei, cum se mulge sau cum naşte o vacă… O zi, spre exemplu, a fost dedicată plăcintei creţe cu toate secretele de preparare. De unde vin participanţii? Cine sunt profesorii? Ce e Şomcuta, Valea Chioarului, Maramureşul? Copiii de la ţară ştiau ce şi cum, orăşenii ba! Dar au existat şi curiozităţi pentru feedback. Am avut lecţii de comportament în societate, conversaţia noastră cu natura, cu mediul înconjurător, lecţii de prim ajutor…

– S-au consolidat aceste cunoştinţe istorico-geografice?

– Cu siguranţă. Ne-am dus la Cetatea Chioarului cu căruţe, am fost la Porolissum, unde copiii au asistat la luptele dintre daci şi romani, am fost pe Valea Vaserului, cu mocăniţa… Satul, care se află într-o vale a fost înconjurat pe coama dealurilor, tot în căruţe, jucându-ne, povestind, cântând, şi râzând… Străbătând reperele peşterii, a bisericii de lemn, a porţilor maramureşene, a vetrei satului… Totul presărat cu invitaţi de marcă, care au ştiut să insufle copiilor drag de pictură, muzică…

– Cursurile se ţin în reamenajatele spaţii de care aţi vorbit. Dar cazarea?

– Tocmai pentru o mai adecvată învăţare a obiceiurilor locului, cazarea se face la familii, unde – trebuie să subliniez – sunt condiţii de-a dreptul excepţionale atât pentru profesori, cât şi pentru copii. La început, masa pentru primele patru serii era asigurată de soţia mea, acum avem serviciu de catering, într-o sală specială, amenajată la cămin.. Nu practicăm focul de tabără, dar, părinţi, oaspeţi, săteni, copii şi invitaţi încheie fiecare serie tot cu un… foc, în apropierea lizierei pădurii, unde într-un ceaun imens se găteşte o mâncare tradiţională. Şi distracţie cât încape! Dacă la început, această tabără a fost privită ca o curiozitate mai mult, treptat s-au implicat toţi din sat. În iulie, viaţa e frământată, agitată, oamenii lucrează la oraş, apoi în agricultură, până noaptea târziu, dar locul e înveselit de copiii din tabără. Toată comunitatea e implicată.

Iar bucuria e reciprocă.

Interviu realizat de Radu VIDA