La Paris, PLANETA BOLNAVĂ cu dr. Arh. Şerban Ţigănaş

– Întîlnirile îngrijorării. Aşa cred că s-ar putea caracteriza, în doar cîteva cuvinte, reuniunea din capitala Franţei, Cop 21. Metropolele suportă apăsarea poluării agresive, plămînii semenilor aspiră persistent tot mai multe otrăvuri… automobile, industrie, ziduri care întreţin şi amplifică dezastrul. Sînteţi invitat la Paris pentru a vedea, auzi şi susţine o cauză. Greşesc?

– Există mai multe mari probleme ale omenirii, care au legătură unele cu altele şi au legătură şi cu fenomenele construirii. Cu industria şi cu oraşele, care sînt noile mari sisteme. Omenirea a optat şi consolidează locuirea urbană. Oraşele cresc într-un ritm algoritmic, lumea se concentrează în zona oraşelor şi părăseşte alte forme de locuire. Peste tot. Asta înseamnă că felul în care se construieşte, relaţia dintre construcţii, consumul de teritorii şi toate consecinţele acestor aglomerări au ajuns deja să influenţeze starea Planetei la nivel global. De aici, şi schimbările climatice. De fapt e un titlu frumos, dar e vorba despre degradarea accelerată şi, se pare, ireversibilă a echilibrului climatic planetar, cu consecinţe foarte serioase şi destul de greu de limitat ca efecte. Asta înseamnă efectul de seră, în principal, emisia de bioxid de carbon, care schimbă compoziţia atmosferică şi care, de fapt, ţine radiaţiile infraroşii în zona atmosferei planetare, producînd o mare încălzire. De aici termenul de încălzire globală, care, spun oamenii de ştiinţă, în limita a cîteva grade Celsius doar, creşterea nivelului mediu al temperaturilor provoacă efecte absolut vizibile: topirea gheţarilor, creşterea nivelului apelor oceanelor planetare, furtuni, activitate v ulcanică, dezechilibre la nivelul curenţilor marini… E o situaţie extrem de alarmantă, pentru că toate graficele arată incidenţa absolut sporită a fenomenelor naturale extreme. La toate acestea se suprapun problemele de accelerare demografică, neomogenă, dar intensă. E o situaţie în care nu ne mai putem gîndi că nu este a noastră. Că este undeva, nu ştiu, în Asia, America de Sud… Nu. Toate acestea se întîmplă pe toată planeta şi sînt legate între ele.

– Revenind la construcţii…

– Mediul construit este responsabil, cum se spune, de circa 40 la sută din consumul energetic global. Evident, pentru activitatea de producere a materialelor de construcţii, a le opera (a le încălzi, a le răci…). 40 la sută e foarte mult! Restul este împărţit în mod substanţial între industrie, deci, producţie şi transporturi. Sigur că există şi alţi factori care consumă energie, dar aceştia sînt marii consumatori. Producţia energetică, energiile convenţionale, toate acestea se realizează cu producţie, cu emanaţie de gaze. Funcţionarea construcţiilor, a vehiculelor, la rîndul lor, produce asemenea emisii. Per ansamblu, mediul construit consumă energie, are nevoie de această industrie, poluantă deocamdată. Doar o parte din energia planetară provine din surse regenerabile sau curate, să zicem (vînt, maree, soare…). Pe de altă parte, e vorba de un lanţ întreg de producţie care conduce la amprentă de carbon. La construcţii, această poate fi foarte mare. Asta, pentru că am ajuns la producţia globală. Din motive de economie, ne procurăm oţelul din Asia, ştiu eu, masele plastice din America de Sud, spun la întîmplare, metalele rare din Australia, oţelurile din Scandinavia şi aşa mai departe. Toată această mişcare globală, chiar dacă economic se justifică, datorită inegalităţii de costuri, preţuri, resurse, contribuie masiv la deteriorarea întregului echilibru de care am vorbit. Bun: decizia unică care se poate lua este una radicală. A fost enunţată şi este şi posibilă, din punct de vedere practic. Adică, construcţiile să devină, din cel mai mare producător de noxe şi consumator de energie, unul din cei mai importanţi producători de energie regenerabilă şi să se transforme într-o economie sustenabilă. Folosind, bineînţeles, materiale regenerabile, resurse locale şi nu globale, fie noi, de ultimă generaţie, fie vechi, de tehnici tradiţionale, care nu intră în acest joc şi nu produc efectele despre care am vorbit şi, mai ales, casele să producă cel puţin atîta energie, prin sistemele regenerabile, cîtă au ele nevoie. Aşa-zisele case care consumă aproape „0” energie. Case extrem de eficiente, la care s-a adăugat conceptul şi mai nou de „case active”. Opusul „casei pasive”, care consuma un barem foarte mic de energie, dar presupune un mod de utilizare în care comportamentul nostru de locuitori s-a schimbat. Adică, am fi conservat energia prin mai multe mijloace. Sigur, conceptul este mai vechi, s-a născut în Germania, dar a găsit imediat şi opozanţi, care spuneau că ar trebui să găsim alte mijloace, care să ne permită să fim liberi şi să nu ne schimbăm radical comportamentul. Aşa s-a ajuns la „casa activă”, care înseamnă că produce mai multă energie decît are nevoie şi livrează energie înapoi în reţea. Acest tip de case active pot fi doar construcţiile noi, gîndite într-un anumit fel. Cele vechi nu-şi pot schimba radical paradigma, dar construcţiile noi, producînd surplus de energie, împart, cum ar veni, cu casele vechi energia folosită. La nivel global, ar trebui să facem în aşa fel încît construcţiile să… hrănească construcţiile. Asta înseamnă flexibilitate, cu o serie complexă de proiectări moderne , iar materialele de construcţii să nu devină deşeuri, ci viitoare materiale pentru alte şi alte cicluri de construcţii. Astfel de case s-au făcut, s-a trecut acuma de la clădiri verzi, la comunităţi verzi, generalizîndu-se aceste principii nu numai la nivel de construcţie, ci şi de grupare de construcţii, de cartier, în zone să spunem, mai civilizate, şi care-şi permit asemenea lucruri. Evident că se doreşte ca şi oraşele, ca sistem, să devină, în viitor, consecvente unei astfel de gîndiri.

– Evident că tot acest sistem presupune costuri mărite.

– Remarca este justă. Numai că există o explicaţie. Mai bine zis, o schimbare de concept. În construcţii nu trebuie să ne referim la costul de realizare. La o locuinţă, nu este important costul cu care o cumpărăm, ci costul pe durata de viaţă a construcţiei. Cu alte cuvinte, cît costă ea în utilizare. Exact aşa cum la un autovehicul nu contează neapărat cît mă costă, ci cîtă motorină sau benzină sau energie electrică consumă. Împărţirea cheltuielilor pe ciclul de viaţă al maşinii respective, îmi iese o maşină mai scumpă la achiziţie, dar mai ieftin în ciclul de consum al energiei folosite. Aşadar, o locuinţă, biroul sau spitalul cu astfel de performanţe, la ora actuală, este mai scumpă. Cu 20, 30 la sută mai scumpă. Dar casa activă, spre exemplu, îţi… returnează banii. Instalăm echipamente solare, sisteme fotovoltaice, producînd mult mai mult decît avem nevoie pentru uzul diurn. Aşa că livrăm în reţea şi, practic, avem o compensare la factură. E ca şi cum am băga în costul maşinii faptul că transportăm pasageri şi, de fapt, ei îmi plătesc călătoria. Există deja state, în principal europene, care compensează deja corvoada acestui cost mai mare. Aceste state oferă stimulente fiscale, fie bani efectivi, fie deduceri de taxe, dacă, sigur, îţi faci casa cu performanţa respectivă. Asemenea clădiri au două contoare. Sigur, omul este abonat la reţea, pentru că pot exista momente cînd producţia proprie e insuficientă. Dar factura vine cu plus sau minus, în funcţie de cît a consumat şi cît a livrat în reţea.

– La noi?

– Am încercat să propunem un asemenea sistem la Cluj-Arena. Eram în proiect (2010, cred) şi am propus un echipament de încălzire în care se consuma gaz, dar totodată, se producea energie electrică. Asta trebuia preluată instantaneu, pentru că stocarea curentului electric este încă o problemă. Nu s-a acceptat. Era mai scumpă, evident. Dar pe durata de funcţionare a unei construcţii de asemenea anvergură… Acum sînt probleme financiare, pentru că, sigur, costurile de întreţinere sînt mai mari decît veniturile din diferite activităţi. Tot aici am propus un sistem de fotovoltaice. Captatori de energie solară, o pajişte aproape invizibilă pe această suprafaţă enormă a acoperişului. De produs energie electrică la randamente superioare. Ar fi fost mai mult decît un stadion. Cu ceva mai scump. Dar nu s-a acceptat. Vreau să spun că Statul, administraţiile locale ar trebui să fie mai flexibile şi să opteze pentru asemenea lucruri, iar legiuitorul să pregătească terenul pentru viitor, practic.

– Mergeţi la Paris… Sînteţi invitat din partea Uniunii Internaţionale a Arhitecţilor, ca unul din cei patru reprezentanţi ai consiliului pentru regiunea Europa Centrală şi de Est, Orientul Apropiat.

– Este o mare conferinţă, care are şi o serie de alte evenimente colaterale în siajul aceluiaşi generic: Cop 21 (vine de la Copenhaga, care a fost locul în care s-a întîmplat conferinţa precedentă, dar o conferinţă care a eşuat). Este sub egida Naţiunilor Unite şi îşi propune limitarea efectelor schimbărilor climatice. Adoptarea, cu alte cuvine, a unor înţelegeri internaţionale, în vedera adoptării unor măsuri care limitează emisiile gazelor de seră, amprentele de carbon… şi stimulează toate aceste mutaţii pe care le-am pomenit în domeniul construcţiilor. E nevoie de un efort comun. Al tuturor locuitorilor planetei. Sîntem una dintre profesiile importante în acest domeniu. Şi vrem să fim una din profesiile care îţi asumă, prin autoeducare, practică şi etică profesională, ceea ce numim noi „arhitectura responsabilă”. Nu se opune conceptului de „arhitectură sustenabilă”, dar îi adaugă componenta umană. Şi asta nu se poate realiza decît dacă sîntem educaţi, şi conducem lucrurile într-o manieră care ţine cont de aceste fenomene. Pentru Paris, arhitecţii francezi, ca gazde, au pregătit o conferinţă specială, dedicată arhitecturii responsabile, şi un manifest. Care circulă deja, este adoptat şi semnat de persoane, firme şi organizaţii din întreaga lume. Trebuie spus însă că „arhitectura responsabilă” nu este apanajul ţărilor civilizate, industrializate. Nu este vorba de tehnologie şi bogăţie. Există „arhitectură responsabilă” în zone foarte sărace ale globului. Cu materiale locale, cu înţelepciunea extraordinară a unor arhitecţi care au ştiut să folosească ceea ce există la faţa locului. Ceea ce-ţi oferă natura, pămîntul, tradiţiile oamenilor. Trebuie doar voinţă politică, conştiinţă profesională şi colaborare interdisciplinară. Totul ţine de cel care comandă, foloseşte, gîndeşte, proiectează, realizează şi administrează aceste construcţii. E un efort de interacţiune între toate segmentele, toate sectoarele societăţii. Nu este nici public, nici privat, nici personal, nici de grup. Este un tot. Asta înseamnă, de fapt, o planetă, o lume, şi că marele fenomen al globalizării de care vorbim cu toţii, prezintă avantaje fantastice, oportunităţi fantastice, şi probleme fantastice. Problemele pot fi rezolvate, cum spuneam, dacă efortul este tot global.

Interviul realizat de Radu VIDA