La luptă!

RADU VIDA

În general, popoarele sînt împotriva războiului. Chiar şi în momente de mare emoţie naţională, pricinuită de pericole iminente, lumea, vulgul este mai greu de convins să ia arma în mînă. (Mă refer la oamenii de prin părţile noastre, ale Europei, care s-au fript de nenumărate ori cu sforăiturile politicienilor, gata să producă slogane patriotarde pentru carne de tun.)

Evident că mai recentele conflicte din lumea modernă – Iugoslavia, Irak şi Afganistan – , au chemat sub arme şi militari români. Nu vă spun că era vorba despre voluntariat, după cum nu trebuie să vă spun că acei militari (care n-au murit pe fronturile altora) au primit un purcoi de bani. Şi urmaşii celor morţi au beneficiat de tot felul de avantaje, oferite de Ministerul Apărării.

Numai că, vorba aia, un erou mort…
Trebuie precizat însă un lucru: deplasarea militarilor români în teatrele de operaţiuni s-a făcut în conformitate cu nişte angajamente ale statului cu partenerii externi. Iar în virtutea acestor angajamente, ne place, nu ne place, oamenii au fost nevoiţi, în funcţie de opţiunea individuală, repet, să plece la război. Dar, credeţi-mă, nimeni din familiile celor plecaţi n-au fost încîntaţi de aceste fapte de… vitejie. Şi, chiar dacă banii nu prisosesc nimănui, aparţinătorii celor care au plecat „la moarte sigură”, ar fi preferat ca sursa veniturilor să fie cu totul alta, decît plata pericolului iminent ce urma să planeze asupra celor dragi.

N-a protestat nimeni!
Şi mă mir sincer de acest lucru, pentru că, pînă la urmă, fiii patriei nu trebuie lăsaţi să moară (sau să lupte, mă rog) pentru cauza altora. Dar, în fine, angajamentele sînt angajamente, aşa că batalioane întregi s-au dus, rînd pe rînd, la mii de kilometri de ţară. Cei care s-au întors şi-au…cîrpit nevoile, iar cei care au pierit au îngroşat rîndurile celor pe care neamul îi slăveşte ca eroi. E drept, am avut şi un cuvînt de mulţumire din partea celor care ne-au tîrît în această aventură.
A venit însă vremea ca, din Afganistan, trupele aliate să se retragă. Iar familiile, prietenii şi militarii s-au bucurat de acest anunţ. Germania, spre exemplu, şi-a redus mult efectivele militare de acolo şi urmează să rămînă cu 600 de militari, pentru asigurarea antrenării şi ridicării capacităţii de luptă a forţelor afgane.

Şi România spera să se retragă. Şi, desigur, să rămînă cîţiva militari (200 iniţial, proporţional cu alte state) pentru menţinerea ordinii, instruirea noilor forţe regulate ale Afganistanului ş.a. Ne-am înşelat, însă. S-a anunţat că alţi 450 de militari români se vor alătura celor 200 pentru a menţine, a antrena, a… Mai precis 420 combatanţi/instructori, 20 cu logistica şi alţi 9 ca rezerve pentru cei cu logistica (!)

N-a protestat nimeni, zic.
Dar oamenii aceştia costă. Mult! După modestele mele cunoştinţe, Germania are ceva mai mult potenţial economic decît România. Iar, după ari’metica elementară, între 600 (de la ei) şi 650 (de la noi) nu se poate pune nici măcar semnul de egalitate.

Dar să lăsăm Afganistanul. E departe, nu prea avem nici o treabă cu cei care vor să-şi rişte viaţa acolo, pe veşnicele plaiuri ale… macilor roşii, înfloriţi pentru… moartea albă a altora. Mai ciudat mi se pare că nimeni, dar absolut nimeni, nu mişcă un deget pentru „colţul nostru de lume”. Aici, pe Plai, unde americanii şi ruşii îşi dispută întîietatea. Ba în Ucraina, ba în R. Moldova, ba la, vestitul de-acu’, Deveselu. Nici autorităţile şi nici populaţia nu realizează că pentru pace trebuie… luptat? Cu armele omului de rînd, desigur: petiţii, demonstraţii, proteste. Iar statul? Ei bine, el n-ar trebui să se angajeze în acţiuni care, mai la… vale, să creeze probleme care nu sînt ale noastre. Şi ne aduc numai necazuri.