La cît de deştepţi sînt românii, am fi putut avea mai mult de 14 candidaţi la Preşedinţie

ILIE CĂLIAN

Vom afla abia duminică numărul definitiv al candidaţilor la Preşedinţia României. Deocamdată – adică la ora la care am început să scriu acest editorial – avem 14 candidaţi “cu acte în regulă”. Pentru ceea ce am de gînd să spun, asta e important, şi nu faptul că, dintr-un motiv sau altul, unii ar putea fi respinşi, în urma verificării voturilor sau a unor decizii ale anumitor instanţe. Vasăzică, 14 candidaţi au obţinut deja circa 6,5 milioane de semnături de adeziune: adică minimum 200.000, başca ce mai iese pe lîngă, în funcţie de… În funcţie de sumele de bani pe care respectivii candidaţi le-au avut la dispoziţie pentru a plăti “materialele promoţionale”, personalul şi “corturile de campanie” pentru strîngerea semnăturilor sau, mai ştii?, alte mijloace de convingere a unor persoane, ca să semneze listele de susţinere.

Oricum ai lua-o, oricare ar fi numărul real de alegători, conform listelor oficiale – mai mult sau mai puţin credibile – ale BEC, 6,5 milioane de oameni care ştiu deja cu cine vor vota înseamnă, teoretic, o populaţie bine orientantă politic, pătrunsă pînă-n măduvă de convingeri bazate pe cunoaşterea programelor candidaţilor la Preşedinţie.

Două sînt problemele care merită a fi, din nou, discutate. Prima, şi care derivă din aberanta noastră Constituţie: poate, cu adevărat, un preşedinte să aibă program propriu de…? De ce? Va fi el, preşedintele, cel care va guverna România, va hotărî, într-un fel sau altul, bugetul României? Că, dacă nu “ai pe mînă” bugetul, restul nu sînt decît palavre, bune de prostit majoritatea electoratului, care habar n-are ce înseamnă conducerea unei ţări. A doua: amintind că un preşedinte – conform actualei Constituţii – este reprezentantul ideologic al formaţiunii politice care-l susţine, ar însemna că disputa electorală ar trebui să fie una ideologică. În acest caz, independenţii n-au ce căuta în cursa prezidenţială, întrucît nu pot avea un “program”, iar, în al doilea rînd, ar trebui să asistăm nu la palavre, ci la dispute ideologice. E adevărat, o veritabilă dispută ideologică presupune doi factori: cel puţin un partid, care să-şi prezinte ideologia în mod clar şi ferm, iar în al doilea rînd, o parte consistentă din electorat, care să aibă suficientă cultură pentru a pricepe măcar rudimente de ideologie.

La această oră, “nu prea” avem nici una, nici alta. Aşa-zisele dezbateri politice sînt, sub aspect ideologic, doctrinar şi pragmatic, sub cea mai de jos limită imaginabilă: aş zice că a mai rămas doar un singur partid care mai arată oarecare direcţie ideologică/ doctrinară: PSD. Pînă de curînd, puteam discuta despre doctrina liberală. Asta s-a dus – nu ştim unde, cu adevărat, pentru că doctrină “populară” în spaţiul politic românesc n-a existat, nu există şi nu pot estima în cît timp ar putea să apară.

Or, de vreme ce înseşi “elitele” nu sînt capabile să încropească măcar de ochii lumii nişte doctrine, de ce ar trebui să aşteptăm ca electoratul să fie interesat de doctrine?! Dar, oare, sîntem în situaţia în care electoratul să simtă “cuţitul la os”, adică necesitatea unor doctrine?! Nicicacît! Graţie modului de a gîndi şi legislaţiei din ultimul sfert de veac – pînă azi, inclusiv, dacă nu cumva astăzi mai mult decît în 1990!!-, electoratul s-a obişnuit cu ideea că nu poate exista nimic clar, ferm, imuabil (în limitele duratei sociale obişnuite), că legea poate fi uşor ocolită şi că nu merită să fii om cinstit. De la indivizii care şi-au luat pe necinstitelea (cu ajturul unor medici) certificatele de handicapat, la cei care şi-au luat alte certificate pentru te miri ce avantaje (de la cele de prigoniţi politic, refugiaţi, deposedaţi ilegal, la cele de “săraci lipiţi”) şi pînă la cei care eludează permanent legile (nedeclararea pentru impozitare a unor venituri, sau declaraţii false pentru încasări de la APIA sau POSDRU), ca să nu mai vorbesc despre furtul din păduri, furtul de fier vechi, furtul de felurite materiale şi pînă la întreprinzătorii care fraudează “domol”, sau cei neruşinaţi, care profită de actuala lege a insolvenţei – toţi aceştia ajung la o înspăimîntătoare proporţie a populaţiei, cam spre 80%, după aprecierile mele (care sper să fie greşite), populaţie care încalcă legea cu voioşie.

Vă mai miraţi că, în asemenea condiţii, a-ţi da votul pentru unul sau altul dintre candidaţii la prezidenţiale nu este, în fapt, decît o “distracţie”?! Sînt curios cîţi dintre aceştia vor avea, la primul tur, 200.000 de votanţi, adică măcar atîţia cîţi au semnat pentru ei pînă acum. Iar dacă nu va fi aşa (adică minimum 200.000 de voturi obţinute în primul tur), pe cine trebuie să dăm vina – pe veleitarii care vor să aibă şi ei ceva de arătat la nepoţi (“fost candidat la preşedinţia României”), pe “jmecherii” care cred că vor obţine anumite avantaje vînzîndu-şi altora aşa-zisele voturi?! Sau pe cetăţenii care-şi pun semnătura pe orice hîrtie, dovedind că, în realitate, îi doare-n fund de interesele marii comunităţi numite România?!