Jaf FMI

RADU VIDA

Neîndoielnic că Fondul Monetar Internaţional are părţile lui bune. Din acest motiv a şi fost creat. Numai că nu există, pur şi simplu, un… FMI. Există oameni care lucrează acolo şi state contributoare, şi tot felul de moguli care au interese. Iar interesele unora, nu corespund întotdeauna cu interesele altora.Aşa se face că „sfaturile” „indicaţiile” şi „impunerile” acestui organism balansează între bine şi rău. Nu de puţine ori, balanţa înclinîndu-se în favoarea celei de a doua opţiuni. Asta, pentru cei care au apelat la Fond şi, în virtutea împrumutului acordat, trebuie să execute „întocmai şi la timp” toate prevederile din contract. Iar contractul – ei, bine! – contractul nu poate fi făcut în favoarea unui amărît, care şi-a pus pielea pe băţ, doar-doar o ieşi la liman, cu banii obţinuţi aici.

Nu putem zice că, per global, am fost călcaţi în picioare de FMI. Banii primiţi au fost de mare ajutor (chiar dacă au existat derapaje în cheltuirea lor eficientă), iar contractele post-împrumuturi ne-au asigura credibilitate pe pieţele internaţionale. Asta e muzica, aşa trebuie să jucăm. Există însă şi prevederi, mai puţin vizibile, care aduc pagube serioase României, în cazul de faţă, şi care anulează, pur şi simplu, miliardele împrumutate, dobînzile avantajoase, credibilitatea consolidată ş.a.

Managementul privat, spre exemplu.
De-a lungul a sute de ani am dovedit că nu sîntem o ţară bananieră, că avem tot ceea ce ne trebuie pentru a ne conduce singuri. Un sistem complex, vreau să spun, care generează atît infrastructură economică, politică şi socială, cît şi oameni capabili de a ţine în frîu un macroangrenaj din varii domenii de activitate. Ştie şi copilul de grădiniţă, bunăoară, că poa’ să vină, în tandem, Murinho şi Guardiola, la Naţionala de Fotbal a României, că tot jucătorii bagă în boală cardiacă pe fanii disperaţi şi bulbucaţi de neputinţa fotbalului nostru. Aşa şi cu întreprinderile de stat…

FMI ne-a obligat să angajăm o serie de „manageri privaţi”. Ce a ieşit? Un zero la pătrat, cu pierderi de sute şi sute de milioane de euro. Şi fără nici un fel de rezultat la companiile cu „hibe”. Costă: selectarea acestor manageri, întreţinerea lor, iar cînd efectele sînt dezastre… ei bine, aceşti derbedei, au venit, au luat un purcoi de bani, şi au plecat. Unii au şters putina, recunoscînd, indirect, neputinţa în domeniu. Alţii, demişi după varii potlogării, au dat statul român în judecată şi speră. Să mai ia un ban nemuncit. În această situaţie sînt Tarom, CFR, ca să amintesc doar două bube negre ale economiei noastre multilateral nedezvoltate din capitalismul care… este.

Şi – trist! – acţiunea continuă. Aceleaşi firme – Price Waterhouse Cooper şi George Butunoiu – cei care au selecţionat pe impostorii care au lăsat o gaură imensă în bugetul statului, au înaintat deja listele scurte pentru alţi şi alţi manageri privaţi. Care să înlocuiască nemerniciile celor plecaţi şi să jefuiască, în continuare firmele de stat. Pînă la faliment. Sarcină de la FMI!

Nici nu mai e nevoie să mă întreb dacă noi, românii, nu avem oameni capabili să conducă asemenea firme. Că altădată zburau şi avioanele, mergeau şi trenurile… Şi toată lumea lucra în profit. S-au schimbat vremurile, ziceţi? Păi, atunci, dacă am intrat în horă, să jucăm! Şi să privatizăm drăcoveniile astea, care nu ne aduc decît necazuri. Orgoliile nu-şi au rostul. Cu stilul de viaţă al Taromului, nu se poate rezista la concurenţa low-cost. Iar traseele private de cale ferată lucrează în cîştig. Aşadar, ar trebui oprit jaful. Pentru că, pînă la urmă, plătim noi.
Noi, toţi.