ÎNVÎRTIND GLOBUL PĂMÎNTESC…

CV
Valentin Naumescu s-a născut în 13 octombrie, 1970. Şi-a dat bacalaureatul la actualul Colegiu Naţional „Mircea cel Bătrîn”, Rîmnicu-Vîlcea, profilul matematică-fizică. În 1996 şi-a luat licenţa la Facultatea de Medicină a UMF „Iuliu Haţieganu” din Cluj-Napoca, în acelaşi an fiind licenţiat şi de către Facultatea de Istorie-Filosofie (UBB Cluj-Napoca). În 1998 îşi susţine licenţa în relaţii internaţionale la Facultatea de Studii Europene (UBB Cluj-Napoca). În 2000 susţine teza de doctorat în ştinţe politice şi filosofie politică, cu distincţia Magna Cum Laude.
Din 2005 lucrează la Ministerul Afacerilor Externe, iar între martie 2008 şi octombrie 2012 este Consul general al României la Toronto (Canada). A fost rînd pe rînd consilier diplomatic, secretar de stat pentru diplomaţie publică, reprezentantul Ministerului Afacerilor Externe la Institutul Cultural Român, director general în Ministerul Educaţiei Naţionale. În prezent este cadru didactic universitar la Departamentul de Relaţii Internaţionale şi Studii Americane din cadrul Facultăţii de Studii Europene (UBB Cluj-Napoca).

– Cu toate că de politica externă şi relaţiile internaţionale depind, pînă la urmă, soarta tuturor ţărilor lumii, vă propun un… joc. Să ne închipuim un glob pămîntesc pe care îl învîrtim. Şi ne oprim acolo unde credem că există lucruri importante de consemnat. Dacă sînteţi de acord, să pornim din Canada.
– Din toate punctele de vedere, Canada este un model reuşit de societate şi de guvernare. Am înţeles modelul canadian, poate nu din primii ani, dar avînd experienţă diplomatică de aproape 5 ani, pot să spun că am înţeles logica acestui sistem. Care este, din multe privinţe, diferită de logica europeană. În primul rînd, vorbim de o societate echilibrată, o societate cu logică robustă, bine aşezată şi, mai ales, o societate cu reguli bine gîndite. Şi, totodată, inteligente, care-i dau stabilitate, echilibru şi sens. Iar aceste reguli se aplică. Eu n-am văzut, în toată perioada mandatului meu, oameni nemulţumiţi de sistem sau, de Canada, aşa cum am văzut, aici, în România. La noi, şi cei care au reuşit în viaţă sînt nemulţumiţi. Asta, pentru că au impresia că au obţinut prea puţin, că li se cuvine mai mult şi nu sînt la locul potrivit. Şi directorii sînt nemulţumiţi, şi şefii sînt nemulţumiţi, şi oamenii care au tot ce le trebuie sînt nemulţumiţi. Ca să nu mai vorbesc de cei care au frustrări la niveluri inferioare. În Canada, paradoxal, poate, toată lumea este mulţumită şi toată lumea repetă obsesiv: „Canada este o ţară grozavă!”. Chiar dacă, de multe ori, interlocutorii mei nu păreau să fie în cea mai bună formă socială, această încredere pe care o au ei în instituţii şi în reguli le dă speranţa că, într-o zi, se vor afla la locul potrivit. Sau – cum să spun? – fiecare se află, la momentul vorbirii, la locul pe care îl consideră corect. Ei ştiu că, imigrant fiind, pot trece prin 5 ani mai dificili pentru început, că poate sînt nevoiţi să practice meserii sub nivelul lor de calificare, dar ştiu că asta le permite o anumită inserţie graduală, că vor obţine o recunoaştere a diplomelor, că vor ajunge într-o zi să lucreze conform pregătirii şi vor cîştiga mai mulţi bani. Şi de aici, că vor avea casa dorită, cu gazonul în faţă, cu garajele şi cîinii aferenţi, că nu are nimeni nimic cu el, nici din perspectivă socială, etnică, rasială şi aşa mai departe. Pe lîngă această deosebire esenţială, care mi-a rămas în minte, acolo nimeni nu înjură. Legile sînt acceptate aşa cum sînt ele. Pentru că oamenii au încredere în Stat. Aceasta este o diferenţă culturală esenţială. Românii nu au încredere în propriul Stat. Sigur că sînt explicaţii istorice, motivări

BUCURESTI, ROMANIA: Ceremonia de semnare a Programului de schimburi in domeniul stiintei, tehnologiei, educatiei, culturii, sanatatii si tineretului intre Guvernul Romaniei si Guvernul Marelui Ducat al Luxemburgului pentru anii 2005-2008, 18 februarie 2005. Semneaza: Guy Dockendorf (stg.), prim consilier guvernamental si director general in Ministerul Culturii, Invatamantului Superior si Cercetarii din Marele Ducat al Luxemburgului si Valentin Naumescu (dr.), secretar de stat in Ministerul Afacerilor Externe. 

culturale clare. În trecut, Statul român şi-a trădat, nu o dată, cetăţenii. În Canada e… altfel. Dacă Statul spune că aşa trebuie să facă, sau că asta e procedura; lumea nu întreabă: de ce? La început, această încredere în instituţiile statului şi a legilor lor de către nord-americani mi s-a părut naivă. Încrederea asta coboară la nivel de primării, sau poliţie… La parcare, spre exemplu, nimeni nu se ceartă pentru o amendă, care amendă, trebuie să vă spun, se aplică la un minut după ce ai depăşit ora de pe bilet. Iar amenzile sînt de 30 sau de 60 de dolari. Dar nu există să nu plăteşti, sau să faci scandal, pentru că te ia imediat. Şi te-a dus în dubă. E un exemplu. Dar nu vociferează nimeni. Te duci frumos şi, pînă-ntr-o săptămînă, îţi plăteşti amenda.

– Aţi acceptat jocul, aşa că… învîrtim. Şi ajungem undeva în Japonia. Şi China.
– Intrînd acum în politică internaţională serioasă, Asia nu mai este acea zonă liniştită de care ştiam. A devenit doar amintire. Asia se tensionează. Competiţia geostrategică începe să se facă simţită. Deocamdată în mările Asiei. Sînt mai multe explicaţii pentru această redeşteptare a vechilor tensiuni şi rivalităţi strategice, în special între China şi Japonia. Pentru că acestea sînt marile puteri din zonă. Din motive istorice diferite, ambele au fost… amorţite în ultimii 50 de ani, să zicem. China, pentru că a fost o ţară foarte săracă şi închisă, sau întoarsă spre ea însăşi, multe decenii cu o anumită modestie în politica externă şi cu o permanentă strategie a abţinerii de la marile chestiuni din dosarele de politică externă. Pe de altă parte, Japonia, ca putere învinsă în Cel de al II-lea Război Mondial, a trebuit să suporte supliciile unui stat perdant (sub controlul militar al SUA, un timp) şi cu un renume foarte prost în Asia, fie şi dacă ne referim la experienţa imperială a Japoniei sau la abuzurile şi atrocităţile comise de-a lungul vremii. Lucrurile acestea au trecut. Atît China, cît şi Japonia revin la ambiţiile lor de mai demult, redescoperind că pot formula o politică externă din ce în ce mai activă, în special în Marea Chinei de Sud. Aşa au renăscut şi problemele cu Filipine şi alte state din regiune. Şi acestea, la rîndul lor, creează

Lansarea volumului „Ganduri peste cortina de fier” de Grigore Gafencu, editat de istoricul Ion Calafeteanu. In imagine: Florin Constantiniu (stg.), academician, Neagu Djuvara (ctr.), istoric si Valentin Naumescu , secretar de stat in cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

probleme pentru SUA, care arată că nu recunosc zonele de interdicţie aeriană, instituite de China, reafirmînd, astfel, interesele lor în Pacific. Cu o ironie fină, preşedintele Chinei a spus că Pacificul este suficient de mare, încît să încapă şi interesele Statelor Unite, şi ale Chinei. Pe de altă parte, importanţa zonei Asia-Pacific este în creştere. Există un transfer al centrului de greutate a lumii dinspre Atlantic spre Pacific. Zona Atlantică, acoperită de NATO, este zona occidentală clasică. Centrul economic şi, treptat, politic, militar şi strategic se mută înspre Pacific. Pe de o parte, ţările de acolo au economii în creştere, şi nu e vorba doar de China. Sînt noii tigrii din zonă: Indonezia, Malaezia, Filipine, Vietnam. Iar Japonia, după aşa numitele „decenii pierdute”, purcede la o revenire a acestei ţări la creştere economică şi o politică naţionalistă, destul de vie. În momentul de faţă, Asia trebuie privită cu interes, dar şi cu anumită îngrijorare din partea strategilor. Spun asta pentru că Statele Unite ale Americii nu mai reprezintă astăzi superputerea capabilă să gestioneze singură securitatea lumii, suportînd toate costurile care decurg de aici, şi pentru că forţa militară a Chinei nu mai este neglijabilă, ca în trecut. China cheltuieşte din ce în ce mai mult în scopuri militare şi îşi afirmă din ce în ce mai clar interesele regionale.

– Nordul Africii şi aşa-zisul Stat Islamic conturează o altă zonă fierbinte a Globului. Totul e destul de aproape de Europa, pentru ca să ne îngrijoreze şi pe noi.
– Statul Islamic este, dacă vreţi, urmarea sau consecinţa unei lungi crize a Orientului Mijlociu. Zona extinsă, care, în termeni de specialitate, se numeşte MENA (trad. eng. Orientul Mijlociu şi Nordul Africii), se află în cea mai neagră perioadă a istoriei sale. Paradoxal, începută cu ceea ce se credea a fi un semn pozitiv, optimist, de deşteptare a unei democraţii din Primăvara Arabă. Acest fenomen a fost cu totul altceva de cum şi-au imaginat strategii americani. Doamna Hillary Clinton şi Departamentul de stat de atunci nu au intuit căderea lui Mubarak. În Orientul Mijlociu fierberea este maximă. Şi, mai rău, asistăm cu îngrijorare la eşecul unor state. State care se dezintegrează. Asta înseamnă sfîrşitul unei epoci. Ordinea postbelică a Orientului Mijlociu se prăbuşeşte.

– Care sînt simptomele acestei prăbuşiri?
– Este o anumită latenţă istorică acolo, iar prăbuşirea poate fi asociată cu evenimentele din Europa anului 1989. Toate evenimentele de schimbare a ordinii din Orientul Mijlociu se întîmplă, dar nu toate au conotaţii pozitive. Şi nu există garanţii că, la finalul aceste lungi şi teribile zbateri din Orientul Mijlociu, va ieşi ceva mai bun decît a fost în trecut. Irak-ul este un stat eşuat. Siria este un stat eşuat. Libia eşuează şi ea. Egiptul nu are (încă) acelaşi statut. Au fost două mari tulburări, o revoluţie şi o contrarevoluţie, să spunem. Astăzi, toate acestea au fost relativ stabilizate de un regim militar (nu e chiar dictatură, pentru că lovitura de stat militară a încercat să se legitimeze printr-un fel de alegeri). Numai aşa este întreţinut Egiptul, dar putem bănui că, în subteran, mocneşte o nemulţumire a celor care cîştigaseră alegerile. E vorba de Frăţia Musulmană, îndepărtată de la putere prin forţă militară. E o mare dilemă. Egiptul este principala ţară a Orientului Mijlociu, centrul lumii arabe. Şi e regretabil că o asemenea ţară nu poate fi guvernată decît de către fundamentaliştii islamici, sau de regimuri militare. Se poate pune întrebarea: Care este viitorul pentru asemenea regiuni? Şi, mai ales, la ce ne putem aştepta? Pe acest fond de frustrare maximă, la nivelul oamenilor de rînd, a apărut şi creşte Statul Islamic. Este rezultatul unor frustrări sociale, al unei neîncrederi în instituţii, în guvernare, în politică, în partide. Oamenii doresc o negare a tot ceea ce a părut să însemna modernitatea Orientului Mijlociu şi să revină la nişte cadre, să spunem religioase, de organizare a vieţii sociale, fireşte, cu teribile abuzuri, cu o înapoiere culturală înfricoşătoare pentru lumea occidentală. Dar acest fenomen terifiant provine – repet – din acest eşec, din ultimii ani, al ordinii politice din Orientul Mijlociu. Fenomenele sînt cu atît mai îngrijorătoare, cu cît Statul Islamic a începu să racoleze adepţi din rîndul ţărilor occidentale. Sînt mulţi tineri care pleacă spre această lume: în general, arabi, imigranţi la generaţia a doua, care, din punct de vedere sociologic au cele mai multe probleme. Pe de o parte, sînt dezrădăcinaţi în raport cu culturile lor primare, dar insuficient integraţi în noile lor spaţii culturale.

– Pe de altă parte, strategia de combatere a Statului Islamic s-a dovedit a fi greşită.
– Sigur că prin lovituri aeriene nu se poate distruge această mişcare. Ea creşte în continuare, la nivelul solului, să spunem. Poate că sună mai radical, dar SI poate fi distrus numai printr-o campanie terestră. Pe care, însă, nimeni nu şi-o asumă în momentul de faţă. Nici SUA, nici Statele arabe din regiune nu pot cădea de acord cu asemenea intervenţie. Dar, se pare, Statul Islamic are tendinţa de a se extinde dincolo de Siria şi Irak şi să disloce, treptat, Al Qaida, care era, pînă acum cîţiva ani, principala organizaţie teroristă, dar şi de atracţie pentru tinerii fundamentalişti, antioccidentali.
Convorbire realizată de
Radu VIDA

(Continuarea în numărul de mîine al ziarului nostru)