ÎNVÎRTIND GLOBUL PĂMÎNTESC…

• cu diplomatul şi universitarul Valentin Naumescu • (II)

(continuare din numărul trecut)

– Ce părere aveţi despre tăierea surselor de finanţare (a Statului Islamic, în cazul nostru)?
– Sigur că, într-o lume globală, războiul ia în considerare şi interesele economice, şi cele comerciale, şi mobilitatea crescută a oamenilor, care fac tot mai dificilă tăierea legăturilor de care vorbiţi. Aceste legături sînt întrepătrunse. Teoretic, e foarte uşor: tăierea finanţărilor, dacă realizezi care sînt acele circuite financiare, rezolvă o parte din problemă. Dar SI are surse de venituri! Probabil cele mai multe ilicite, din trafic de droguri, de persoane, cine ştie!? În orice caz, sume importante vin din zona criminalităţii organizate. Evident că se fac eforturi pentru a se identifica de unde vin banii şi pentru a întrerupe aceste mecanisme de finanţare. Dar, odată pornite în lume, armele sînt greu de retras. Exemplul cel mai bun îl reprezintă SUA, unde şirul crimelor nu se mai opreşte. Armele sînt deja produse, ele circulă, au termen lung de funcţionare. Iar forţa militară a SI este în creştere, nu în scădere. Există şi defectări în sistemul militar irakian, ofiţeri care, se pare, au trecut de partea Statului Islamic şi, în felul acesta, cantităţi importante de armament au ajuns pe mîna celor de la SI. Probleme mai importante sînt pe linia afilierii sentimentale, a opţiunilor populaţiilor din zonă.

– Există şi opinii ale unor analişti care susţin că, pînă la urmă, situaţia, catastrofală din Nordul Africii şi Orientul Mijlociu este generată de lupta pentru controlul resurselor, de către SUA şi Rusia.
– Teoria numită ProxiWar, a războiului prin intermediari este veche. Şi, sigur, Orientul Mijlociu, chiar şi în perioada Războiului rece, a fost zona optimă pentru pentru astfel de războaie prin intermediari. În spatele fiecăruia dintre combatanţi se putea… citi interese ale marilor puteri, SUA şi URSS. Zonele subdezvoltate şi, din păcate, zonele vulnerabile social au acest risc de a deveni cîmp de luptă în războaie de genul de care pomeneam, avînd în spate puteri care nu-şi asumă confruntarea directă, dar experimentează sau îşi plătesc diverse poliţe pe plan local. Asta s-a întîmplat în trecut. Recent, am participat la o conferinţă de a unei profesoare britanice, care ne-a spus că răul iniţial (dacă ne referim la această criză pe care o trăim acum în Orientul Mijlociu) răul, deci, ar putea fi identificat cu momentul 1979 – invadarea Afganistanului de către Uniunea Sovietică. Spunea prof. K. Kennedy că momentul a fost cînd SUA au înţeles să sprijine pe mujahedinii afgani. Pe ruinele acelui război afgano-sovietic au apărut şi Osama bin Laden, şi Al Qaida. Iar ironia sorţii a făcut ca SUA să poarte, după 2001, cu Afganistanul, din 2003, cu Irak-ul, război, trecînd printr-un acelaşi tip de calvar în care nu-ţi este foarte clar cu cine te lupţi. Aşadar, mai multe rădăcini ale răului ne vin din trecut. Sînt multe resentimente în zonă. Şi, sigur, petrolul este şi astăzi un vector important al intereselor şi economiilor lumii. Evident că Occidentul are interesul ca preţul hidrocarburilor să fie menţinut cît mai jos. Şi Arabia Saudită, unul din aliaţii strategici ai SUA, face tot posibilul în acest sens, mărind producţia şi, cel puţin în ultimii ani, a provocat daune serioase economiei ruseşti. De aici şi pînă la a considera că Statul Islamic este rezultatul unor interese oculte, voinţa unor mari puteri ale lumii, este un drum mult prea lung. Şi nu aş credita o asemenea teorie. Revin şi spun că SI este rezultatul eşecului ordinii politice, statale, din Orientul Mijlociu după cel de al II-lea Război Mondial şi mai ale de după Primăvara Arabă. Este, dacă vreţi, şi motivul pentru care s-a amînat intervenţia în Siria. În 2013 SUA au fost pe punctul de a bombarda Siria, după folosirea armelor chimice la Damasc, dar în ultimul moment au realizat că prin înlăturarea de la putere a regimului Bashar al-Assad, această ţară devine nu neapărat neguvernabilă, dar ajunge pe mîna unor grupări foarte eterogene. (Opoziţia pestriţă de la moderaţi la terorişti ar accentua şi mai tare drama regiunii: aceea a lipsei totale de soluţii.) Devine limpede că este necesară o schimbare de paradigmă, care nu ştiu dacă se va produce. Lumea occidentală nu este pregătită să-şi asume o asemenea acţiune, pentru că pacifismul a crescut mult după campania americană în Irak. Tot mai mult se vede că societăţile occidentale, contribuabilii americani sau europeni, votanţii, pentru că aceştia sînt nişte democraţi şi liderii politici se uită în primul rînd la interesele lor.

– Oricum, principalele forţe militare se concentrează pentru izolarea Rusiei. Merită, aşadar, să vedem ce se întîmplă mai jos de Canada, în Statele Unite ale Americii şi, mai… sus de Statul Islamic şi UE, în Rusia. La mijloc, fiind, oarecum, şi… noi.
– România se află, categoric, în cel mai favorabil moment istoric al ei. Ambele obiective strategice de după război au fost îndeplinite: aderarea la Uniunea Europeană şi la NATO. Ţara noastră se află în sistemul de interese politice, militare şi strategice ale Occidentului. În ce raport se află ordinea occidentală, a ceea ce a fost ordine de pînă în 1989 şi pînă la erodarea ei în această criză? Hegemonia Occidentului pare să se clatine. În continuare, Vestul, ca alianţă strategică continuă să reprezinte cea mai bogată regiune a lumii, cea mai dezvoltată şi cea mai puternică din punct de vedere militar. Dar se constată şi altceva. Sînt situaţii în care instrumentele lumii occidentale (NATO şi UE) devin ineficiente. Sau, mai bine zis, inactive. Nu pot lua decizii şi nu pot acţiona. Sînt cîteva momente în care NATO nu a putut lua decizii pentru că Franţa şi Germaia nu s-au aflat pe aceleaşi poziţii şi, ca atare, NATO nu a putut adopta decizii. Sau: una era Uniunea Europeană cu 15 state şi alta este Uniunea Europeană cu 28 de membri, foarte diferiţi politic, cultural, economic şi social. Şi chiar cu reforma mecanismelor decizionale, care nu mai reclamă consensul, ci majorităţi calificate, deciziile se iau greu. Acum s-a putut realiza masa critică pentru prelungirea sancţiunilor la adresa Rusiei. Dar s-a ajuns greu aici şi au fost state care au fost de-a dreptul reticente. Există interese de afaceri sau dependenţe de resurse care fac ca unitatea lumii occidentale să se clatine. Sînt de notorietate cazul Ungariei (Orbán Viktor a spus explicit că el vede un final al democraţiilor liberale ca paradigmă dominantă şi că începe să creadă în democraţiile iliberale. Şi dădea ca exemple Rusia, China, state care nu aparţin ca valori lumii occidentale din care, încă, Ungaria face parte.) De asemenea, o Grecie disperată economic a recurs la vorbele lui Tsipras, care s-a urcat în avion, a plecat la ruşi şi a spus că Europa nu mai este centrul lumii. Şi a arătat că există alternativă. Putem decripta că e un fel de şantaj politic aici, dar mesajul a plecat. Rusia suferă de o mîndrie de sorginte imperială sau, cel puţin, sovietică. Ei cred că pot supravieţui şi fără a colabora cu alţii. Putem admite că aşa este, dar asta se face cu preţul unor mari sacrificii în ceea ce priveşte nivelul de trai al populaţiei. Liderii ruşi au prea puţin respect şi prea puţin interes pentru modul de viaţă al rusului de rînd. Pe ei îi interesează să sfideze SUA sau Occidentul. Şi asta li se pare o realizare politică mai importantă decît căderea propriei economii sau faptul că nu vor mai avea cui să vîndă hidrocarburile. Aici este vorba despre o confruntare dintre paradigme de cultură politică diferite. Rusia nu este pregătită să accepte o ordine globală, în care nu este recunoscută ca superputere. De aici pleacă totul. Rusia a pierdut acest statut la desfiinţarea URSS. A pierdut războiul rece. În 2005, preşedintele Putin, aflat în prima serie de mandate, spunea: Cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului XX a fost prăbuşirea Uniunii Sovietice. Şi completa: pentru că mulţi ruşi au ajuns să trăiască în afara graniţelor şi au de suferit. Dar rămîne această idee că, nemaifiind egali la negocieri cu SUA, aşa cum au fost de-a lungul războiului rece, îi doare şi reprezintă o mare frustrare. S-a întîmplat că a început avansul Occidentului spre Est. În valuri. Astăzi, Europa de Est, în termeni ideologici de pînă în 1989, se numeşte Europa Centrală, în accepţiune americană. Şi cuprinde tot ce au fost statele din fostul Bloc socialist, exceptînd Uniunea Sovietică. Occidentul a dat semnalul că doreşte să avanseze spre Est. Acesta a fost, de fapt, Parteneriatul estic şi propunerea de acorduri cu Uniunea Europeană oferite ţărilor din aşa numita vecinătate estică a UE, adică cele 6 republici sovietice: Belarus, Ucraina, Republica Moldova, precum şi statele din Caucazul de Sud: Georgia, Armenia şi Azerbaidjan. Dintr-o dată, Rusia a realizat că Occidentul nu doreşte să-şi anuleze interesul pe Prut sau pe Bug, dar ci, pe baza semnalelor acestor naţiuni, care doresc şi ele să aparţină spaţiului occidental, să continue avansul. În acest moment a intervenit marea tensiune. Se pare că Putin a spus: stop! De aici s-a născut o competiţie care este indecisă. Dintre cele 6 state membre ale Parteneriatului estic, 3 au semnat acordurile de asociere, 3 – nu. Şi opţiunea pro europeană începe să se clatine. În Republica Moldova această opţiune este la limită. Nu spun că Occidentul a pierdut. Dar nici nu merg prea bine lucrurile. Nici unul din aceste state nu va putea adera nici la NATO, nici la UE. Asta, pentru că Rusia a ştiut să acţioneze prin cel mai simplu şi cel ieftin mod de a bloca perspectiva occidentală a acestor state: crearea de conflicte îngheţate. Ne uităm în jurul Mării Negre: Georgia, cu Abhazia şi Osetia, are trupe ruseşti; R.Moldova, prin aşa-zise trupe (ruseşti) de menţinere a păcii, în Transnistria; prin anexarea Crimeei şi războiul din bazinul Dombas, Ucraina are, de asemenea, armament rusesc şi trupe speciale ruseşti pe teritoriul ei. Nici unul din statele care au măcar un singur rus pe teritoriul lor nu poate accede la UE sau NATO. Aceste ţări vor rămîne într-o zonă gri, s-o numim, o zonă tampon între Vest şi spaţiul de interese Euro-Asiatic, cel pe care îl visează Putin: nici prooccidentale pe deplin, nici proruse.

– Călătoria noastră se apropie de sfîrşit. O ultimă întrebare: Canada şi SUA pot fi modele pentru Uniunea Europeană?
– Nu. Nu există nici o şansă şi asta din motive istorice, culturale evidente. Lumea Nouă este o lume formată pe bază de imigraţie. Cine a plecat din Europa în America a migrat nu de bine ce era în Europa. Dar în momentul respectiv a început un proiect nou de viaţă. Acela a fost şi momentul în care a lăsat în urmă şi istoria lui naţională, şi conflictele naţionale, şi orgoliile, şi rivalităţile. Cînd a ajuns acolo, individul este în primul rînd american sau canadian. Trăieşte ca acolo, a îmbrăţişat valorile de acolo, fiind obligat, pînă la urmă, să trăiască cu acele valori. Şi nu cu altele. Sigur, în weekend îşi aminteşte că are o anumită etnie, mai merge la biserica de care aparţine, sau găteşte în stil naţional. Dar ei sînt, în primul rînd, americani. Lumea Veche este fundamental o lume fărîmiţată, divizată, fragmentată între popoarele şi naţiunile atît de diferite cultural. Sigur că visul Europei Unite a fost strîns legat de ideea de a trece peste orgoliile şi peste problemele pe care le-au dat în trecut suveranitatea naţională, ambiţiile statelor naţionale, şi de a crea structuri şi instituţii care sînt supranaţionale. Dar vedem că, ori de cîte ori s-a încercat depăşirea unui anumit prag limită, ne-am confruntat cu un eşec. Cel mai mare dintre ele este respingerea Tratatului constituţional din 2005, prin referendum. A fost semnalul fundamental în care s-a atins linia roşie, şi peste care nu se poate trece. Europenii nu doresc să-şi părăsească identităţile şi paradigma statelor naţionale. De aici toate aceste clivaje şi lupte de interese, din faptul că liderii politici de la nivel european sînt, întîi de toate, lideri politici în ţările lor. Atîta timp cît primează naţionalul, decontarea eşecurilor se va face pe politica europeană. E un fel de ipocrizie. Ei totdeauna vor spune: Europa este de vină! Bineînţeles că eşecurile sînt cauzate de politicile naţionale, dar Europa este un debuşeu. Sigur că există o diferenţă în viaţa culturală, să spunem, la firul ierbii şi viaţa politică ale statelor. Cetăţenii europeni pot forma – de ce nu? – o comunitate. Ei circulă liber, fac turism cu multă plăcere, se bucură de soarele de pe insulele greceşti sau de fiordurile din Scandinavia. Fac cumpărături la Milano sau la Paris, adoră confortul maşinilor germane… Şi, din acest punct de vedere, Europa este funcţională. Există un multiculturalism viu, ardent, şi o consistenţă a schimburilor dintre naţiunile noastre. Dar paradigma de high politics a statelor naţionale va rămîne, pentru multă vreme de acum înainte. Şi va constitui o limitare a proiectului şi a competitivităţii Europei pe plan global.
Convorbire realizată de
Radu VIDA