Învăţământul românesc tot mai departe de cerinţele pieţei muncii

Graţie guvernanţilor noştri, avem subiecte de scris. Zilnic ies pe sticlă „n” foste speranţe ale politicii româneşti, intrate într-un con de umbră binemeritat după prestaţiile avute ani întregi. Sunt politicieni care, ca să fiu în ton cu poetul, “nimic nu au a spune”. Şi nu vor avea a spune nici în viitor. Sunt politicieni care s-au făcut de foarte mult timp de râs, şi care, cu toţi anii petrecuţi la Palatul Victoria, au făcut un singur lucru, şi-au luat nemuncite salarii şi măriri de salarii, preferând să colinde lumea. Ce au lăsat în urma lor se vede şi în zilele noastre. Sunt prezenţi zilnic pe „sticlă”, Tăriceanu, Băsescu, Vosganian, Ponta… Puteau construi, puteau lăsa ceva în urma lor. Nu au făcut mai nimic. Cică o fac de data aceasta, ieşind ca zmeii, având soluţii pentru absolut toate problemele României, şi asta în plină pandemie. Pentru absolut toate! De ce nu au acţionat la vremea lor? Ei, asta este o altă problemă, ce ţine strict de ei.
Editorialul de astăzi vizează trei sectoare importante ale României – economia, educaţia, sănătatea – toate în mare suferinţă şi acest lucru trebuie să-l recunoaştem, iar politicienii să şi-l asume. Trebuie să investim, să investim în educaţie, să investim în sănătate. Ceea ce s-a făcut până în prezent în materie de investiţii în educaţie şi sănătate în ultimii zece ani, ne situează, ca ţară, pe ultimul loc în Uniunea Europeană. Trebuie investiţi dar nu prin creşterea salariilor în diferite sectoare de activitate, ci prin apropierea învăţământului de cerinţele pieţei muncii. Procesul de învăţământ din România se bazează mai mult pe memorare, după care urmează, cum este şi firesc, uitarea. Foarte puţini tineri învaţă la modul serios, cele învăţate fiind ulterior bine consolidate în învăţământul superior. Că-i pierdem este un alt punct dureros, greu de gestionat de politicienii noştri. Investiţiile în educaţie trebuie să-i vizeze şi pe tinerii cu rezultate deosebite, în ideea de a le motiva rămânerea în ţară. Trebuie să stimulăm finanţarea (alte ţări au şi făcut-o) studenţilor. Teoretic pare la îndemână, practic nu.
Apoi, dotarea cu tablete a şcolilor din zone defavorizate nu este altceva decât praf în ochii lumii. Ca să dotezi şcolile în cauză, trebuie ca în zonă să existe antene. Receptorul trebuie să aibă memorat cel puţin un program FTA (necodat) de pe satelitul pe care se doreşte orientarea antenei. În discuţie intră mai departe, realizarea conexiunilor.. Ce te faci acolo unde nu există conectarea la reţeaua electrică? „N” instituţii de stat au început acţiuni de dotare a şcolilor din zonele defavorizate, acţiuni altfel binevenite, fără finalizare practică. Este acţiunea de genul “industria română e admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipseşte cu desăvârşire”! Asta numai educaţie nu e, să recunoaştem şi acest lucru. După cum trebuie să recunoaştem că nu mai avem de mult timp, de foarte mult timp tineri (absolvenţi de liceu, absolvenţi de facultate) care să fie specializaţi în şi pentru munca industrială. Care să fie interesaţi de munca industrială. Şi nici nu vor fi atâta timp cât învăţământul românesc nu va fi racordat cerinţelor pieţii muncii, repet acest lucru. Vorbim despre mediocritate tehnologică, vorbim despre devans competitiv şi, nu în ultimul rând, vorbim despre non-inovaţie. S-a ajuns aici şi pentru că “Strategia educaţiei şi formării profesionale din România pentru perioada 2016-2020”, elaborată de Ministerul Educaţiei, este un eşec pe care nimeni nu şi-l asumă. La nivel de învăţământ, România aplică şi în prezent o curriculă învechită şi depăşită, generând mai mult analfabeţi funcţionali. Ceea ce pregăteşte România pentru piaţa muncii este un alt praf în ochii lumii. Despre starea actuală a învăţământului românesc pentru copiii cu nevoi speciale nici nu putem vorbi, alt eşec.
Nu trebuie uitat că tranziţia de la educaţie la angajare este o etapă în continuare delicată, care dă multe bătăi de cap şi va da şi în viitor. Ce urmează? Consecinţele actualei crize se vor face simţite cel puţin până în 2030. Economia României post criză nu va avea deloc capacitatea de a rezista pe termen scurt sau mediu, cele trei luni de inactivitate economică urmând să-şi spună cuvântul. Mă tem şi de altceva, că vor urma pentru populaţie alte curbe de sacrificii. România va rămâne şi pe viitor cu un număr redus de angajaţi în sectorul public şi nu numai, cel mai mic număr din totalul salariaţilor statelor membre U. E.

Demostene ȘOFRON