Întrebări întrebătoare…

RADU VIDA

…fără a fi şi clarificatoare. Şi asta nu e bine, fie şi pentru că forma de guvernămînt este o problemă importantă într-un stat modern şi, mai ales, stabil. V-aţi dat seama, iubiţi cititori, că este vorba despre tot mai desele întrebări în ceea ce priveşte monarhia constituţională sau forma republicană de conducere a României. În această chestiune nu-şi au locul inflamările verbale, nici scrierile de galimaţie.

Ştiu ce rumori stîrneşte orice atingere la adresa monarhiei, din partea susţinătorilor unui regim, în care coroana regală să reprezinte punctul central al unei uniuni statale. Am trăit-o pe pielea mea, arătînd, în scris e drept, acţiuni ale lui Carol al II-lea. Nu a contat nici măcar faptul că un Argetoianu, spre exemplu, a fost cel puţin maliţios cu o astfel de regalitate.

Pe de altă parte, am asistat şi la neplăcute reacţii ale unor republicani înverşunaţi, care, pur şi simplu, nu vor să audă de monarhie. Aşa, de-al dracu’! Sau pentru că moştenitoarea ar fi femeie. Sau de alt neam. Sau…

Nu aşa se poartă o discuţie serioasă! Adulaţia necondiţonată sau huiduiala demolatoare nu fac altceva decît să răspîndească confuzii. Să nască pasiuni nejustificate. Să omoare, pînă la urmă, raţionalul din dorinţa de bine pentru naţie. Din acest punct de vedere, demersul premierului Victor Ponta se înscrie pe linia normalului. Referendum! În regulă. Această temă trebuie supusă voinţei populare, cu atît mai mult cu cît, în ultima vreme, ideea de monarhie a căpătat avînt. E nevoie însă de mai multe precizări: poporul şi-a spus cuvîntul, e drept, instinctual, asupra formei de guvernămînt. Acum 25 de ani, a hotărît: republică! Pe de altă parte, la repetatele schimbări, eşuate, ale Constituţiei nu s-a referit decît o minoritate la schimbarea formei de conducere a ţării: regaliştii. Dacă acuzăm, pe bună dreptate, clasa politică pentru această dilemă, avem, cred dreptate. Politicienii de după ’89 n-au reuşit să dea acea înfăţişare demnă, în care, rînd pe rînd, problemele României să fie rezolvate. Şi au preferat să inducă în populaţie ca singură soluţie… tătucul. Omul providenţial. Prea luminatul şi devotatul conducător care, odată ales, să facă şi să dreagă.

Nu ne miră confuzia populară. Dar un lucru e sigur. Tot din instinct, poporul şi-a dat seama că formula nu este adecvată. Că un semi-preşedinte şi un prim-premier pot conlucra dacă au aceleaşi vederi politice (despre fabula cu părăsirea ideilor călăuzitoare ale unui om serios, în momentul în care este ales preşedinte, am mai vorbit. Şi, cred că sînteţi de acord că numai o lichea poate să nege că, cu un minut înainte de anunţul BEC despre ce şi cum este de dreapta sau de stînga, ca mai apoi să fie … imparţial).

Aşadar, se pot face cîte consultări populare dorim. Problema e dacă politicienii au înţeles că doi… executivi nu încap într-o teacă a conducerii unei ţări. Sigur, putem să ne şi întoarcem la monarhie. Riscul este să avem un rege/regină pentru veşnicie, într-o formulă de ereditate incontestabilă, indiferent dacă ştie, poate, sau vrea. Şi oricum am suci-o, tot regres s-ar chema. Pentru că şi popoarele care au tradiţie în aşa ceva, caută formule de a scăpa de povara întreţinerii unei regalităţi desuete. Pentru că nimeni nu mai crede în domnul uns şi, cu atît mai puţin, trimis de divinitate…

Formula rămîne cea a unui prim-ministru ales de către popor, cu toate prerogativele executive, puternic, susţinut de o forţă politică convingătoare. Şi, sigur, un preşedinte numit de către Parlament (emanaţia voinţei populare), simbol, garant, reprezentativ – tot ce doriţi. Măcar un preşedinte prost ar putea fi schimbat: de parlament sau de referendum.
Pe cînd un rege…