ÎN RITMUL INIMII, DISPONIBILITĂŢI LIRICE NELIMITATE…

  de vorbă cu dr. Laura Poantă

Oameni grăbiţi. Cu micile şi marile lor interese. Trec, cum altfel, grăbiţi prin existenţă. Şi, sincer, admiră pe cei care, în răgazul lor se opresc asupra nevoilor lor: sănătatea trupului şi sufletului lor. Sunt mulţi care se apleacă, fragmentar, asupra nevoilor semenilor. Unii însă o fac mai mult decât alţii…

– Aţi făcut Liceul de artă din Cluj-Napoca şi aţi dat examen la… medicină. E destul de… atipic, nu?

– Din clasa a V-a până într-a XII-a, am făcut arte, iar momentul în care am decis să dau la medicină a rămas destul de nebulos în amintirea mea. Învăţam foarte bine, dar pentru a împlini gândul acesta trebuia tocit serios. Era chiar în anul Revoluţiei, un an agitat, oricum. Dar am intrat, eu şi colega mea de bancă, “din prima”, cum se spunea. A urmat cursul firesc al studiilor. Rezidenţiatul – medicină internă, apoi am descoperit cardiologia, ca pe o “zonă” frumoasă a medicinei interne. Un domeniu fascinant. Au urmat cursuri, practică multă şi apoi un post în învăţământul universitar, la Medicală II, unde era profesorul Horaţiu Boloşiu; mai pe urmă, profesorii Lucian Rusu şi Dan Dumitraşcu. Munca de spital, salonul, gărzile, pregătirea pentru orele cu studenţii (care îmi plăceau din ce în ce mai mult), studiul individual, toate acestea m-au ajutat în a definitiva un proces tare drag mie. În ce priveşte cardiologia, am avut mult de învăţat de la profesorul Dumitru Zdrenghea (lucrarea de diplomă, doctoratul, ecografia cardiacă…).

– Am aflat că desenaţi de la 3 ani!

– Nu regret nimic, dacă asta vreţi să sugeraţi. E adevărat. Am avut mereu senzaţia că m-am născut cu creionul în mână. La grădiniţă şi la şcoala primară (la Bob), desenam pe fiecare colţ de hârtie ieşit în cale. Pe urmă, au venit culorile, tehnica. Dar n-am avut nicio clipă vreun regret că n-am luat-o pe latura cealaltă, a artei profesioniste, ca să spun aşa. Sigur, a rămas prima iubire, dar în momentul în care am hotărât că dau la medicină, ştiam că asta vreau să fac, medicină. Şi aşa am făcut. Temeinic, zic eu. Am avut colegi, hotărâţi, de la început, să facă genetică, spre exemplu. Cardiologia a venit, în cazul meu, treptat, pentru că medicina internă este o specializare foarte vastă. Partea frumoasă e că trebuie să cunoşti mult mai multe, ca internist. Dar e absolut necesar, cred eu, ca fiecare să se specializeze pe o felie a sa în cadrul medicinii interne. Oricum, satisfacţia de a vedea un pacient plecând din spital pe picioarele lui, de a afla, mai apoi, la un control, că se simte mai bine, nu se poate descrie. E nevoie de prea multe cuvinte.

– Dacă e adevărat că sunteţi o fire timidă, emotivă, chiar, trebuie să vă întreb: cum aţi rezistat şi cum rezistaţi la ceea ce presupune munca de medic?

– Am/aveam şi eu tahicardie, transpiraţii reci, la cursurile cu studenţii sau la prezentarea unor lucrări la congresele ştiinţifice (cred că nimeni nu scapă de ele cu adevărat!). Dar apare o obişnuinţă. Indusă şi bine antrenată. Care începe în anul întâi de facultate, la anatomie, când se fac disecţii pe cadavrele formolizate. Impactul, în cazul meu de exemplu, nu a fost atât de mare cum o spune legenda. Dar noi am fost… setaţi, ca să zic aşa. Şi am fost foarte miraţi că, după primul stagiu, n-am avut nicio senzaţie de respingere, ci mai degrabă de curiozitate ştiinţifică. Impactul emoţional e mai mare în anii următori, dar înveţi să faci faţă. Şi te obişnuieşti cu situaţiile limită. Important e să nu te prea gândeşti şi să te raportezi într-un anumit fel la moarte. Să ştii că e un lucru firesc, dar să lupţi cu toată ştiinţa ta împotriva ameninţărilor ei premature. Suntem şi noi oameni, avem şi noi suflet şi chiar ne pasă, dar avem o cu totul altă misiune faţă de semeni. Am scris despre asta pe larg, un eseu cu titlul Abordări ale morţii şi mortalităţii în relaţia medic/pacient.

– E adevărată povestea cu simptomele apărute în anii facultăţii?

– Da. În diferite stadii de învăţare, mediciniştii au toate bolile pământului. La dermatologie „te scarpini” şi „ai bubiţe”, la interne „te dor toate”…

– Dar… „trec”?

– Sigur. Conştientizezi, la un moment dat, că nu ai nimic din toate acestea. Intră în funcţiune inhibiţia. Iar asta contează foarte mult la alegerea specializării. Eu, spre exemplu, n-aş fi ales chirurgia. Nu mi se potrivea, pur şi simplu. Există, la un moment dat, o anume chemare, căreia trebuie să-i dai curs. Şi să nu forţezi.

– Arăt spre cap şi spre inimă. Şi întreb: care zonă e mai importantă?

– Dacă e să mă întoarceţi în clinică, spun şi eu cum spunea profesorul Dan Dumitraşcu, un pasionat de psihosomatică. Până la un anumit punct, totul pleacă de… sus. Lucrurile nu pot fi separate. Avem creier, avem şi inimă, avem emoţii, dar şi circulaţie sangvină, iar psihosomatica ne spune că omul, fiinţa umană este un tot, un ceva complicat, care trebuie tratat ca atare. În toată complexitatea lui. Lucretius ştia deja că suntem uniune de minte şi trup, de materie şi spirit. O combinaţie fascinantă!

– Inima… Motoraşul care merge toată viaţa. Unde şi, mai ales, de ce se defectează ea?

– Merge până când nu mai merge… Ateroscleroza este principala cauză care deteriorează sistemul cardiovascular. Bine cunoscuta cardiopatie ischemică. Ş-apoi, nu numai inima, dar toate organele noastre intră într-un proces de îmbătrânire. Şi degradare, desigur. Dar, oricum, e fascinant să priveşti, să interpretezi „grafica”, imagistica inimii.

– Nu v-aţi lăsat de „prima iubire”, nu?

– Programul meu de acum îmi permite să mă ocup mult mai mult de pictură, de grafică… Microbul n-a murit şi, desenând, n-am avut nevoie de atelier, de spaţii speciale pentru manifestare. Ajunge un caiet şi schiţele se nasc aproape de la sine. Poate mi-ar trebui mai mult timp, dar… Am orele mele libere şi mai concep o copertă de carte, mai ilustrez poveştile pentru copii ale colegilor scriitori.

– Inima dumneavoastră bate altfel când desenaţi?

– Da, mai ales când îmi iese bine şi foarte bine. Nu cred că este un hobby (ţinând cont de faptul că sunt de profesie medic, pasionat de ceea ce face), ci, mai degrabă, o altă valenţă. Iar expoziţiile, spre exemplu, sunt confirmări ale acestei alte valenţe activate periodic, tot din pasiune.

– Prin părinţii dumneavoastră aţi trăit şi trăiţi în lumea scriitorilor.

– Şi poate de aceea am devenit şi traducătoare. Lucrurile s-au legat şi, la un moment dat, a fost chiar o necesitate. M-am obişnuit să citesc în engleză pentru lucrările de specialitate din medicină, dar literatura e altceva. Am avut o experienţă interesantă cu un tratat de medicină, tradus de un filolog. Lucrarea nu prea avea legătură cu medicina. Am dres-o noi. E valabilă şi situaţia inversă. Mi-am dat seama cât de atent trebuie să fii la toate detaliile şi nuanţele şi la cât de diferite sunt limbajele feluritelor domenii. Cât de important e, în cazul operelor literare, să respecţi atmosfera epocii sau „melodia” aparte a originalului. Dar încercările de traducere literară au mers bine pentru că am trăit printre cărţi, am citit mult, am participat la olimpiade de literatură, am asimilat de mică literatură de calitate. Am tradus piese de teatru, proză, cărţi mai… tehnice despre cum să scriem corect academic, spre exemplu, cărţi pentru copii… Asta din engleză. Din italiană am tradus mai puţin (Pirandello, de pildă), e o limbă melodioasă…

– Din 2007 vă ocupaţi de Salonul medicilor.

– Să mă îngrijesc de medicii-plasticieni, adică de oameni care au mai multe valenţe active, nu e decât firesc pentru un medic-grafician-traducător, nu? Salonul a avut deja 45 de ediţii, are o istorie bogată. Am spus încă de la început că, deşi s-a vorbit adesea despre refugiul în artă, necesar după ore lungi petrecute în teritoriul stresant al bolii, eu cred că e vorba mai degrabă de complementaritate. Arta de a vindeca, de a ameliora disfuncţii ale trupului omenesc în spaţiul aseptic al clinicii ori al cabinetului nu exclude, ci presupune admiraţia pentru trupul omenesc sănătos, pentru peisajul natural exuberant şi pentru metafora plastică. Să fii medic şi pictor în acelaşi timp înseamnă să încerci un echilibru, să ocoleşti perspectiva monotonă, să exersezi diversitatea.

– E adevărat că scrieţi?

– Da. E un proiect de viitor oarecum secret, dar dacă tot… E un fel de jurnal de spital. Întâmplări, mai mult sau mai puţin hazlii, munca de zi cu zi a medicului, relaţii interumane… Vom vedea dacă merită să fie şi scos la lumina zilei. Deocamdată, am publicat în Steaua câteva eseuri, pe teme de medicină şi artă, şi vreo două proze în volumele editate de Filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor.

– Nu aveţi, aşa, câteodată dor de ducă?

– În specialitatea pe care o am, dar şi în arta pe care o practic, nu e nevoie să pleci departe. Se poate face totul aici, în ţară, cu cele mai bune rezultate. Supărător e faptul că s-a insinuat presupunerea că au plecat doar cei foarte buni şi au rămas exemplarele mai puţin reuşite profesional. La această falsă imagine s-a adăugat şi marea trecere pe care veştile rele şi scandalul o au în lumea de azi – orice neregulă de pus în seama unui individ este extinsă imediat la nivelul breslei întregi. Nu m-am gândit niciodată că tot ce am acumulat aici voi folosi neapărat în altă parte, în altă ţară, pentru că sunt „prea bună” ca să rămân aici şi „merit ceva mai bun”. De peste două decenii, am la îndemână nenumărate modalităţi de verificare a nivelului meu de pregătire. Avem la dispoziţie mijloace de informare, suntem şi aici în legătură cu tot ce înseamnă progres în medicină. Sigur că pot face o listă imensă de lipsuri ale sistemului nostru sanitar. Dar ştiu şi că acesta nu e o abstracţiune, el e făcut de oameni şi depinde de eforturile fiecăruia, de responsabilităţile pe care şi le asumă fiecare. Trebuie să mai spun că am rămas şi fiindcă am un destul de puternic sentiment al apartenenţei.

Milan Kundera vorbea de legăturile pe care le ai cu un loc, cu o limbă, cu un neam şi care nu se pot reface fără fisuri şi noduri în altă parte, tocmai fiindcă viaţa e prea scurtă.

***

Un om. Care nu se grăbeşte. Şi, prin tot ce face, pune badijonaj pe inima şi sufletul semenilor. Cu multă ştiinţă. Şi disponibilităţi lirice nelimitate. Dar despre asta şi despre toate celelalte putteţi afla mai multe pe site-ul www.laurapoantă.ro

Interviu realizat de

Radu VIDA