ÎN PLAUZIBILE MODERNITĂŢI AFECTIVE, ORORILE…

• expresii de sinteză artistică cu sculptoriţa Ioana Tănăsescu •

Ochii. Şi mîinile.

Privesc. Caut. Şi nu-mi vine să cred că ochii şi mîinile interlocutoarei mele argumentează, pe orizontala şi verticala sculpturii, nevoia de noapte. Un chip ingenuu, ce ascunde o personalitate puternică. Şi lucrări ce dau fiori. Poate că doar privirea interioară rămîne fixă, ca într-un muzeu gîndit de Marie Tussaud. Privire ce plămădeşte, în alcătuiri de galben patinat, poveşti teribile. Vizual. Şi tactic. Tridimensional.

Tărîmuri. Moarte. Tărîmuri. Lupte. Sînge. Iubiri, totuşi. Şi fiinţe, iarăşi, tînjind după tărîmuri…

La prima impresie, sculpturile altorelief ale Ioanei Tănăsescu încrîncenează. Abia întoarcerea la frumuseţea verticală cu alburi catifelate aduce linişe pentru privirea stereoscopicăa fiinţei. Linişte şi bucurie.

– Am terminat Scupltura la Universiatea de Arte şi Design din Cluj-Napoca, iar după un an, la Şcoala din Rennes, Franţa, am înc
eput să lucrez pe conceptul de război. Ce înseamnă asta şi, mai ales, cum afectează umanitatea aceste orori. Am călătorit destul de mult, am fost în Polonia, în fostele lagăre de concentrare, m-am documentat şi am făcut un proiect figurativ. Pe corp, pe expresii, bazat pe importanţa amintirii şi cunoaşterii istoriei.

– În 2011 v-aţi întors şi aţi făcut un master în management cultural.

– Dar am plecat din nou, în Belgia, la Academia de Arte Frumoase, unde am urmat un master la secţia de sculptură. Aici m-am apucat să lucrez pe tema genocidului armean, pe războiul din Nagorno-Karabah. Sigur, am fost în Armenia şi am stat o lună acolo, am cunoscut o mulţime de oameni, am sculptat în pietrele specifice locului, tuf.

– Impresia privitorului nu coincide întotdeauna cu cea a artistului. Ce fel de sculptură practicaţi?

– Am făcut lucrări monumentale, instalaţii de 15×10 metri. O primă lucrare compusă din 20 de corpuri de femei, acoperite cu site de 1,70 x 1,50 m. Sita este folosită la ţară pentru a separa făina de impurităţi, iar eu am folosit simbolistica sitei pentru a sugera că ea este în mintea noastră. Asta ca să putem păstra numai ceea ce vrem să păstrăm în amintire. Sau să auzim ceea ce vrem să auzim. În reversul sitei, am lăsat numai impurităţile în recipient. Practic, se întrevede cumva corpul. O chestiune de cum sînt percepute anumite concepte în Vest şi în Est. Iar pe tema aceasta a genocidului am făcut mai multe expoziţii, aducînd în atenţia privitorilor Armenia. Locul acesta depărtat şi, totuşi, apropiat, prin suferinţă. În prima expoziţie, pe care eu o consider semnificativă, am expus la École des Beaux Arts din Rennes (Franţa), am avut reacţii dintre cele mai bune din partea publicului. Instalaţia a fost alcătuiă din 7 sculpturi, mai mari decît mărimea naturală, portret şi bust. Totul transmite încărcătura istorică şi tragică, de fapt. Şi e sugestivă prin sine. Privitorii şi-au manifestat dorinţa de a cunoaşte mai multe, mai ales despre război, despre crimele comunismului. Mi-am dat seama că, totuşi, este important să avem acest dialog despre ce a fost, tocmai pentru a putea merge mai departe, pentu a urma drumul spre mai bine. Am expus în Plovdiv (Bulgaria) lucrări inspirate de cultura africană şi teoria originii umanităţii din aceste locuri. Apoi, am participat la un festival în Maroc, cu o lucrare în bronz… iar acum doi ani, am expus la o galerie de artă contemporană din Bruxelles. Tehnică mixtă şi o instalaţie „Roots” (Rădăcini), care se baza pe atitudinea pe care ar trebui s-o avem vis-a-vis de natură şi percepţia despre copaci, spre exemplu, ca fiinţe vii şi nu simple obiecte de decor. Erau 16 sculpturi, în trunchiuri de copac, de brad, în care am sculptat fetuşi. În documentaţia pe care am făcut-o am descoperit în diferite culturi, inclusiv în cultura indiană (cum s-a ascuns Shiva într-un copac sub formă de bebeluş, atunci cînd apele au cuprins Pămîntul) sau în cultura română, cu splendida idee de copac al vieţii. Proiectul mi-a luat mai bine de un an, dar a fost un succes. La rubrica „realizări notabile” aş trece şi performans-ul de fuziune de la Bruxelles, în atelierul meu de acolo, între sculptură, percuţie, dans şi dramaturgie: „Roots IV”

– Dacă dăm ceasul înapoi…

– Am mers la Palatul copiilor. La un curs de ceramică. Îmi plăcea să modelez. Dar, la 12 ani, a fost şi o tabără, care mi-a marcat destinul. Saşa Lupu, profesorul, mi-a dat o bucată mare de calcar, o daltă şi un ciocan şi mi-a sus: „Fă! Ce vrei tu!” Şi am făcut. O femeie. M-am întors în fiecare an, am trecut la lemn, la piatră… Iar Saşa Lupu mi-a explicat ce şi cum, ca şi cînd ar fi făcut-o pentru el. De la el am învăţat. Tot, pot să spun. Am avut şi în Franţa un profesor de video, Alain Bourge. Cu el am lucrat şi am colaborat după terminarea şcolii. Am fost invitată trei ani la rînd în nordul Suediei, unde am expus, am ţinut două work-shop-uri cu studenţii. Şi el m-a influenţat foarte mult, pentru că avea lucruri interesante de spus ne dădea multe referinţe… Şi Jean François Diordt a avut o influenţă asupra a ceea ce fac acum. Este un sculptor care lucrează pe instalaţii monumentale din lemn, pe structuri cinetice. Este nu numai un bun îndrumător, care ne-a lăsat să lucrăm pe nişa noastră, fără să încerce să ne convertească. Dar ne-a şi promovat intens, ne-a adus galerişti, ne-a ajutat să expunem…

– Pentru că trăiţi în lumea lor, a sculptorilor, puteţi să-mi spuneţi ce se întîmplă în această lume?

– Da. Cred că sculptura românească evoluează. Şi că este mult mai bine decît acum 20-25 de ani, să spunem. E de admirat că, la noi, încă se păstrează tehnica tradiţională: studenţii învaţă de la turnări în bonz, la cioplit în lemn, piatră, lut, construcţie, ghips. Trei ani de anatomie, inclusiv mers la Morgă şi disecat cadavre… Tot! Un amalgam între Est şi Vest în ceea ce priveşte instituţia de artă ar fi benefică. Noi avem, spre deosebire de francezi, de exemplu, vaste cunoştinţe în ceea ce priveşte istoria artei. Foate important, cred.

– Aţi călătorit mult pentru documentare, aţi expus în importante galerii şi…

– Mi-am permis o mică pauză, dar de săptămîna trecută lucrez din nou. Anul viitor, în martie voi avea o expoziţie la Liège, la Galeria Flux. Ideea merge tot pe corpul feminin, surprins în ipostazele cancerului la sîn. Proiecte interesante avem şi la Asociaţia culturală „Art Fusion Transylvania”. Acolo ne-am reunit o scriitoare, doi actori şi eu, sculptor. Visul nostru este să facem o rezidenţă artistică, să ne luăm un teren, undeva, în munţi, să putem să-i aducem pe toţi oamenii dragi şi frumoşi din ţară şi străinătate şi să formăm proiecte pentru fiecare domeniu. Încă de la început ne-am dorit să aducem artele împreună şi să realizăm opere coerente. Am făcut un performans, cum spuneam, care pornea de la sunetul ciocanului în daltă, care, printr-o reacţie în lanţ, trecea la toacă (erau sculptate şi pictate aceste toace), şi totul rezona la dansatoarea noastră… Asociaţia îşi propune tabere, fiecare pe domeniul lui, cu scopul de a găsi legături viabile între artele noastre. Scriem un proiect pentru bani europeni, tocmai fiindcă există fonduri culturale în această direcţie. Sîntem în parteneriat cu o asociaţie armeană, o alta mexicană. Şi sînt sigură că avem ce să prezentăm publicului iubitor de artă.

***

Apoi, dintrodată a fugit ciuta din ochii întunecaţi ai interlocutorului meu. Am privit înşiruirea de lucrări. Iar plăsmuirile au prins viaţă. Şi mi-am dat seama că există şi o frumusţe a ororilor, asta, în condiţiile în care relieful materiei strigă. Vorbeşte de la sine. Şi sufletul vibrează:

Tărîmuri. Boli. Tărîmuri. Iubiri. Moarte. Orori. Şi, totuşi, fiinţe. Destine, tînjind după alte şi alte tărîmuri…

Luminate, cred, de patina timpului din materii.

Pagină realizată de Radu VIDA