În curtea vecinului

RADU VIDA

Nu sîntem singuri. Şi, în acest caz, nu-i rău să aruncăm un ochi la ce fac alţii. Fără invidie, însă. Ci pentru a trage învăţăminte. Dacă lucrurile nu se întîmplă aşa, e pentru că natura umană e aşa cum e, nu ne vedem lungul nasului şi, mai ales, nu facem nimic pentru a depăşi o stare de lucruri care, la alţii, e în firea lucrurilor.

Nu de puţine ori, auzim pe semeni făcînd aprecieri laudative la adresa străinilor. „Ce curăţenie!”, „Ce ordine!”. Şi totul rămîne la acest sentiment de rîcă, oarecum, că la ei e aşa, iar la noi… Într-un voiaj în Cracovia m-am întrebat cum de reuşesc edilii să aibă un oraş aşa de frumos. Metropola e vizitată de milioane de turişti, locuitorii sînt şi ei mulţi şi, ca oriunde, populaţia e de diferite feluri. Am întrebat în stînga, am întrebat în dreapta şi, pînă la urmă, curiozitatea mi-a fost satisfăcută. „ Curăţenia se păstrează!” mi-a spus un student la o facultate tehnică. Am petrecut mai multe zile în marele oraş polonez, renumit nu numai pentru că, aici, se încoronau toţi regii Poloniei, ci şi pentru că, astăzi, metropola este o puternică forţă economică, un mare centrul cultural şi o intersecţie a turismului din nordul continentului. Revin: nimeni nu arunca nimic la voia întîmplării. Nici în centrul foarte aglomerat, nici la periferie, unde stăteam eu. Altminteri, nu există diferenţe dintre „centru” şi „periferie”. Asta pentru că, îmi spunea un recepţioner al unui hotel de 3 stele, „şi noi plătim impozite la fel cu cei care au privilegiul de a sta în preajma monumentelor istorice. Aşa că, şi la noi, e frumos, curat, construit cu gust”, a adăugat acesta. Am fost şi în „Polonia profundă”. Nici o diferenţă. Curat, îngrijit, finisat pînă la ultimul detaliu. Dar, în satele, nu puţine, pe care le-am vizitat şi în care am stat, nu există ogradă cu gunoi de grajd, găini bezmetice, alergînd pe şoseaua naţională, vaci ce se… belingăre spre casă după ce ciurda a fost peste zi la păscut. Nimic! Fermele sînt ferme, iar gospodăriile oamenilor – ei, bine! – o aglomerare de vile şi vilişoare, cu firme… la locul lor, habitaturi, la fel.

Asta ar trebui să învăţăm de la polonezi, dacă nu vrem de la nemţi sau francezi: ordinea, disciplina şi curăţenia exemplară.

Citeam dăunăzi că un muncitor român, care lucrează la Uzinele Ford de la Craiova, are un salar de începător de 400 euro, iar unul cu vechime – 630 euro. Pe cînd, spune vocea răguşită de invidie, în Germania un muncitor de la Ford are 2200 euro, iar unul cu vechime – 3200 euro. Şi, cu o anume inflexiune în glas, se făcea remarca că, din punct de vedere al calităţii produsului finit, ambele „tabere” sînt la egalitate. Îmbucurător, zic eu. Dar nu are de ce să ne facă rîie pe maţe. Din contră, ar trebui să ne bucurăm pentru locurile de muncă, pentru cîştig, pentru experienţă… Şi să ne gîndim că, la ei, o chirie la două camere e 2000 euro, la noi – 200 euro. La noi, un Ford e 15.000 de euro, la ei – 30.000 euro ş.a.m.d.

Atîta putem. Dar, trebuie să tindem la mai mult. S-au făcut tot felul de aprecieri la adresa planului de autostrăzi pe următorii ani. Măcar acum, nu există oameni care să „nu vrea” să ne aliniem occidentalilor (Băsescu a fost şi rămîne expirat, din acest punct de vedere). Dacă nu putem decît străzi rapide, asta să facem! Degeaba forţăm lucrurile şi facem cîte 5 km de autostradă, doar pentru a mai tăia o panglică. Nu aşa se progresează. Minţind. Ci privind realist şi făcînd tot ceea ce se poate. Făcînd, am zis, văicărindu-ne că ei au, iar noi nu, n-o să-i ajungem niciodată. Căci, pînă la urmă, nu-i concurs. Şi noi avem ce nu vor avea ei niciodată. Doar că trebuie să privim întotdeauna la „binele” pe care-l putem face.
Fără invidie, cum spuneam.