ÎN CĂUTAREA CUVÎNTULUI BINE TEMPERAT

De vorbă cu prof. univ. dr. Tudor Vlad

Linia dreaptă. Sau sinuoasă, cîteodată. Cine ştie! Totul e ca, din cînd în cînd, să facem popas. Să tragem aer în piept. Şi să reinventăm şansele. Dar să nu uităm priorităţile. Şi să ne concentrăm asupra punctelor esenţiale ale existenţei. Ale vieţii, mai bine spus. Mulţi dintre cititorii noştri îşi amintesc de semnătura Tudor Vlad. Ziarist, scriitor. Mulţi dintre ei – nu. Dar…

– Ochii care nu se văd…

– De acord. Lipsesc de mult din ţară, aşa că am să amintesc cititorilor dumneavoastră că am terminat Facultatea de Litere la Bucureşti.

– Dar, după cîte ştiu, sînteţi clujean.

– Corect. Numai că tata era rectorul universităţii de aici şi n-am vrut să existe suspiciuni. Sau, mă rog, discuţii.

– La acea dată mai jucaţi şi tenis, dar tot la Cluj v-a fost gîndul.

– D.R. Popescu, la acea vreme redactor şef la revista” Tribuna”, şi care ştia că am drag de scris, m-a angajat corector. Am devenit, mai apoi, redactor, iar în 1989, colegii m-au ales secretar general de redacţie. Am continuat aici, încă vreo 9 ani, redactor şef fiind Augustin Buzura.

– Tribuna… O instituţie culturală importantă, după părerea mea.

– Şi asta nu numai datorită faptului că este cea mai veche revistă de cultură din Transilvania, ci şi pentru că personalităţile care au lucrat aici au făcut ca această revistă să aibă un cuvînt greu de spus pe plan naţional. În afară de cei doi la care m-am referit, mai erau scriitori importanţi ca Mircea Vaida, Ion Cocora, Radu Mareş… Pentru mine, locul era un fel de atelier de creaţie. Ţin minte că, periodic, D.R. Popescu ne chema pe cei mai tineri (Dumitru Savu, Marcel Constantin Ruscanu – fie iertaţi amîndoi!) şi ne întreba ce am mai scris în ultimele două spătămîni. Nu era, deci, numai partea de muncă redacţională, ci eram constant împinşi să producem literatură. 20 de ani minunaţi! Pînă în ’89 am publicat 4 romane.

– Prin 1991 aţi contribuit cu alţi cîţiva colegi la crearea Secţiei de jurnalistică la UBB.

– Da, a fost u n grup de iniţiativă dintre care-i amintesc pe universitarii Vasile Dâncu, Emil Boc sau Nicolae Bocşan. A fost şi mult entuziasm, dar şi multă muncă. Începînd cu faptul că nu existau manuale de specialitate. Nu exista tradiţia în educaţia de jurnalism. Am fost şef al acestei secţii mai mulţi ani, după care am plecat, pe un an, în Statele Unite ale Americii, la Universitatea din Georgia, ca bursier Fulbright. După această perioadă, Universitatea mi-a propus să rămîn să lucrez la un centru (James M. Cox Jr. Center for International Mass Communication Training and Research n.n.), care se ocupă de cercetare şi de training pe mass media internaţională. Şi mai ales pe mass media în noile democraţii, în ţările posttotalitare. Facem, spre exemplu, un studiu cu ce se întîmplă cu studenţii care termină jurnalismul. Nu numai de la facultatea noastră, ci şi toată America. Centrul la care lucrez, unde sînt şi director asociat, a făcut, pînă în prezent, peste 70 de programe de gen. În ultimii ani, cam jumătate dintre absolvenţi îşi găsesc posturi în sfera largă, să recunoaştem, a comunicării.

– Centrul Intrnaţional Cox este o instituţie recunoscută pentru seriozitatea pregătirii şi cercetării în domeniul comunicaţiilor. Ne puteţi spune mai multe?

– Pot să spun că acest Centru este o instituţie unică în peisajul academic american. Există aproximativ 485 de programe de şcoli de jurnalistică în Statele Unite ale Americii. În ultimii 16 ani am făcut un studiu în care am intervievat toţi decanii, sau directorii, sau şefii tuturor acestor programe. Noi socotim active acele programe care, în anul respectiv, au absolvenţi. Între toate aceste programe de care am amintit nu există nici un program care să aibă ca Grady College of Journalism, un program exclusiv de training şi cercetare internaţională. Noi lucrăm foarte puţin în interiorul Statelor Unite şi foarte mult pe tărîm internaţional. O mulţime de cercetări în zona Europei Centrale şi de Est, în fostul spaţiul sovietic, destul de multă atenţie la ce se întîmplă în Africa, Asia… Noi am lansat un concept în cercetarea de presă: hipercompetiţia. Teoria noastră este că, în anumite ţări din Europa de Est şi fostele ţări din URSS, în presă există un fenomen cu efect negativ. Studiile noastre dovedesc că există prea multe instituţii de presă pentru volumul de reclamă şi pentru puterea de cumpărare. Sigur, teoretic, modelul economic valabil se bazează pe competiţie. Dacă există aşa ceva, preţurile sînt mai joase, dacă există competiţie, calitatea produselor este mai bună şi, astfel, toată lumea este mulţumită. În presă, însă, în multe ţări posttotalitare competiţia ajunsă la cote prea înalte are efecte negative. Noi
am reuşit să dovedim că în Turkmenistan, Tadjikistan, unde competiţia este prea mică, dar şi în zonele de jurnalism în care competiţia este mare, se nasc produse jurnalistice modeste.

– Povestea poate fi legată şi de criza economică?

– Sigur. Şi în Statele Unite ale Americii criza a lovit instituţiile de presă. 10.000 de ziarişti au fost concediaţi! Cel mai mare ziarul din sud-estul SUA – Atlanta Journal Constitution a concediat 200 de oameni. Din totalul de 400. Şi urmează cercul vicios: oamenii vor ca ziar să se ocupe de toate aspectele vieţii noastre. Iar reducerea personalului calificat duce la slăbirea calităţii în munca redacţională.

– Ţinînd cont de aceste puncte de vedere, cum arată presa românească, văzută prin ochiul cercetătorului… american?

– Ştiţi, pe mine mă întreabă multă lume, cum se vede România de peste Ocean. Care este, imaginea României în America? Răspunsul este simplu: nu există aşa ceva! Nu există o imagine a Romniei, aşa cum nu există o imagine a… „n” alte ţări. În ceea ce priveşte presa: n-am făcut o cercetare pe un anumit stat, ci pe mai multe state. Şi, mai apoi, o cercetare numerică. De pildă: interesează bugetul de reclamă, numărul instituţiilor de presă active, indexul de sustenabilitate a presei, adică o analiză de conţinut a presei şi calitatea din punct de vedere al profesionalismului. Sigur că occidentalii judecă problema bugetului de reclamă, să zicem, după modelul lor economic. Fără represiuni politice şi de gaşcă, fără ingerinţe de clan. Pe cînd în ţările mai puţin dezvoltate aceste lucruri se manifestă din plin. Şi din această cauză nu toată lumea are acces la reclamă. Chiar în condiţiile în care respectiva instituţie de presă este una bine cotată. La ei, o instituţie de presă cu tiraj mare sau cu audienţă bună atrage mai multă reclamă decît o instituţie de presă cu un tiraj mai modest sau audienţă mai scăzută. La ei, ideea de competiţie este o idee bună. Şi, atunci cînd atragi atenţia asupra hepercompetiţiei din spaţiul est-european, care are efect negativ asupra competiţie decente, nu sîntem, pur şi simplu înţeleşi. Într-o primă instanţă, sîntem suspectaţi că vrem să îngrădim libertatea presei. Ei nu înţeleg că noi spunem… altceva. Creşterea numărului de instituţii de presă în mod artificial, nebazat pe o creştere a veniturilor de reclamă, nu poate să aibă decît consecinţe negative asupra actului jurnalistic. Evident că, în acest caz, ziariştii vor fi prost plătiţi, iar instituţiile şi persoanele vor fi expuse şantajului şi mitei. Se vor face concesii din punct de vedere editorial ş.a.m.d.

– Sînteţi în ţară pentru că…

– Încerc să dezvolt o relaţie între Universitatea Georgia şi Universitatea Babeş-Bolyai. Cu ideea că sînt multe programe de training finanţate de americani sau ţările vestice. La început au trimis aici oameni care nu înţelegeau nici cultura, nici realitatea românească. Ideea e că orice program de training trebuie făcut în parteneriat egal. Am adus în zonă, în Ucraina, pe secretarul general de redacţiei al US Today, ziarul cu cel mai mare tiraj din Statele Unite. I-am spus de la început să nu meargă acolo ca un misionar. Pentru că tu nu ştii realitatea de acolo. Mergi şi încearcă să împărtăşeşti din experienţa ta cu oameni, care la rîndul lor, îţi vor povesti din experienţa lor. Acest om, care este o personalitate în presa americană, mi-a spus la sfîrşitul programului că are sentimentul că a trişat. Pentru că, zicea el, am învăţat mai mult decît am oferit. Revin: programele pe care încercăm să le implementăm sînt bazate pe schimburi. Pe schimburi de idei, schimburi de cunoştinţe şi nu programe unidirecţionale.

– Cum vi se pare viaţa în America?

– Sincer să fiu, nu m-am prea implicat în viaţa diasporei de acolo. Dar am încercat să fac ceva pentru ţară. Să aduc oameni valoroşi, de la care avem ce învăţa şi care, la rîndul lor, să înveţe ceva de la noi. Am promovat materiale pozitive despre România, materiale de presă pozitive, bazate pe realităţi pozitive. Am încercat să conving autorităţile că a plăti cu 500.000 de dolari pentru o reclamă într-un ziar mare, cum a făcut cineva, nu înseamnă altceva decît a arunca banii pe fereastră. Am încercat să mă fac înţeles că există şi alte posibilităţi de a aduce oameni de valoare, de a le atrage atenţia că în România se pot întîmpla şi se întîmplă lucruri cît se poate de bune. Şi care pot completa „imaginea” de bine a noastră în lume.

***

Cuvîntul. Sau, mai exact, drumul lui printre oameni, spre oameni. În orice limbă ar fi, cuvîntul e liant. Otravă. Sau balsam. Cuantificabil. E mai mult decît bine să-i căutăm înţelesurile. Şi conotaţiile. Să conştientizăm că nu există o singură voce. Că în acest concert al milioanelor de semeni, care uzează de cuvînt, important e să ne cunoaştem. Şi, chiar dacă drumul e drept sau sinuos cîteodată, a ne opri asupra reflecţiei interlocutorului e o mare calitate. Care apropie. Şi face ca distanţele să dispară. Sau, în orice caz, să apropie depărtările.

Umanizîndu-le.

Pagină realizată de Radu VIDA