Impozitul forfetar: ai, n-ai, dai!

VIOREL DĂDULESCU

Că minunatul nostru Parlament face nişte legi de stai să te minunezi, nu mai este o surpriză pentru nimeni. Şi totuşi, nu poţi să nu fii surprins când citeşti Legea 170 din 7 octombrie 2016, privind “impozitul specific unor activităţi”. Activităţile cu pricina sunt cele legate de hoteluri şi restaurante, iar impozitul “specific” este, de fapt, un impozit forfetar. Practic, impozitul forfetar (care, dacă tot veni vorba, nu se mai prea aplică prin ale părţi ale lumii) este o sumă fixă cerută de stat unei firme, fie că aceasta are profit sau nu, pentru simplul fapt că este înregistrată şi are activitate.

Dacă mai ţineţi minte, o alcătuire similară a fost emisă şi de unul dintre multele guverne Boc, rezultatul fiind că zeci de mii de firmuliţe, care până atunci se descurcau cât de cât, au dat faliment. Ideea era că firmele fentează şi nu plătesc impozit, iar guvernanţii s-au gândit să le ia cumva banii. Aşa că au dat legea cu forfetarul, care a forfecat atât de tare zeci de mii de mici afaceri încât acestea şi-au pus lacăt pe uşă. Evident, efectul a fost complet contrar intenţiilor: nu numai că nu s-au încasat bani în plus, dar statul s-a şi trezit pe cap cu o mulţime de oameni care până atunci – de bine, de rău – trăiau pe cont propriu şi care fie au început să lucreze “la negru”, fie au intrat în şomaj. Deci, statul nu a încasat bani, ci a dat.

După cum se poate constata, această experienţă nu a fost de ajuns, iar actualul Parlament repetă aceeaşi aiureală. De această dată, forfetarul va forfeca micile restaurante. Concret, hotelurile, barurile şi restaurantele din România vor plăti, indiferent de cifra de afaceri şi de profit, un impozit raportat la numărul de locuri de cazare sau la dimensiunea spaţiului alocat activităţii. Formula de calcul este destul de complicată şi, pentru restaurante, include mai multe “variabile”: rangul localităţii, suprafaţa utilă, un coeficient de sezonalitate şi încă un coeficient fix. Nu am să dau exemple de calcul al noului forfetar, au făcut-o alţii, convingător. Rezultatul este că micile restaurante vor trebui să plătească un impozit mult mai mare decât cel actual, care este calculat în funcţie de profit sau de cifra de afaceri. Fireşte, vor plăti dacă vor avea de unde. Dacă nu, va creşte importul de lacăte. Că noi, nici de astea nu mai producem.

Dar, să lăsăm la o parte “principiul” forfetarului şi să ne ocupăm de un amănunt. Unul mic. În legea cu pricina se spune, negru pe alb, că acest impozit “specific” trebuie achitat de toate firmele care “au înscrisă ca activitate principală sau secundară” una dintre cele legate de hoteluri şi/sau restaurante. Atenţie, dacă “au înscrisă” această activitate, nu dacă o desfăşoară în prezent ori dacă au desfăşurat-o vreodată. Sunt firme – şi nu puţine – care, cu entuziasmul caracteristic începerii unei afaceri, şi-au trecut în statut o mulţime de activităţi “secundare” (pe vremuri se numeau “alte activităţi”), de care nu s-au ocupat niciodată. Să treci o listă întreagă de activităţi în statutul unei firme nu costa nimic în plus, aşa că cei care făceau şi mai fac – să spunem – confecţii din fier forjat au, teoretic, şi posibilitatea de a face o crâşmă. Treabă pe care nu au făcut-o niciodată, şi pentru care, până acum, nu i-a tras nimeni de mânecă. Dar, lucrurile se schimbă. Din prima zi a anului viitor, cei în cauză vor trebui să plătească impozit şi pe ceea ce nu fac. Desigur, există soluţia eliminării din statut a ocupaţiei cu pricina, doar că asta nu e o chestie chiar aşa de simplă. Şi, de fapt, de ce trebuie ca tot firmele să se ocupe de asta? N-ar fi oare mai logic ca Fiscul să verifice dacă un SRL care vinde flori sau chiloţi sau sicrie vinde şi bere? Şi să nu-i mai plimbe pe oameni pe la Oficiul Registrului Comerţului, să-i lase în pace să-şi vadă de treabă, ca să poată – printre altele – plăti un impozit? Impozit pe ce au, nu pe ce nu au.