Idealul mărunt – realizări pe măsură

RADU VIDA

Urmăresc de ceva vreme declaraţiile candidaţilor la primăriile din Ţărişoară. Şi, ca şi dumneavoastră, mă minunez. Vorba şi inepţia! Pare să fie sloganul mai tuturor celor care stau, virtual, cu fundul pe fotolii şi cu capul în nori. Ba sînt validaţi bătrîni pe care-i vizitează domnul Alzheimer şi-n somnul zilei, ba tineret din şeptelul care n-a împlinit vîrsta la care coşurile îşi fac de cap şi hormonii joacă feste.

Asta-i însă altă poveste.

Vreau să spun că sînt şi oameni raţionali, care se gîndesc să facă ceva, pentru ca, în fine, alegătorul să tresalte, să-şi concentreze atenţia la discurs şi să spună: da. Iată! Ceva care poate fi viabil.

Nu facem nici propagandă, nici antireclamă nici unui candidat. E de datoria lor s-o facă, să părăsească mediul virtual şi să se pronunţe în coloanele ziarelor, la microfoanele radiourilor şi în faţa camerelor de luat vederi. Pentru a convinge. Nu putem însă să nu pomenim de tare mai vechi ale naţiei: Umilinţa. Starea de slugărnicie. Nimicnicia.

Nu cred că sînt defecte… istorice. S-a dovedit, de nenumărate ori, că odată ieşit din iobăgie. românul a ştiut să se-nfoaie. Să ceară mai mult de la alţii şi de la el însuşi. Exagerînd, cîteodată, în aşa hal, încît întreaga famfaronadă să devină ridicolă, fără suport în realitate şi, deci, greu de realizat.

Auzeam deunăzi pe unul – altfel om serios, cu picioarele bine înfipte în solul patriei şi cu capul pe umeri, doldora de ştiinţă şi iniţiative, vreau să zic, de ştiinţă administrativă şi nu numai. Îl auzeam, zic, că vrea să facă în aşa fel încît Bucureştiul să semene cu „micul New York”.

De ce micul?

Păi, atunci, la vremea la care începeam să ne-nvîrtoşăm şi să nu mai încăpem de spurcovnicul de-mbăţoşat al regalităţii, Capitala îşi zicea „micul Paris”. A rămas moştenire, pînă în zilele noastre (ca firavă nostalgie), un iluminat precar, cu străzi ca în Fanar şi noroi pînă-n glezna boierului, cu mahalaua cu faţă… cumană şi cuţitari de Ferentari. Acu’, dacă nu mai sîntem chiar atît de francofoni, tot boschetarul se uită peste gîrla Pacificului şi se crede-n NY. Nu contează că acea metropolă are cea mai mare putere financiară din lumea asta; că acolo se fac şi se petrec lucruri pe care noi nu le vom face, poate, niciodată. Important e să ne lăudăm. Că, vorba aia, nu ne doare gura!

Nu m-a deranjat atît că omul nu vrea „micul Washington DC”, capitala cochetă a celei mai mari puteri economice, militare, ş.a.m.d. Nu-i chiar punctul forte al locuitorului Capitalei să caute curăţenia, liniştea, cumpătarea şi, sprijinit pe un bun simţ nativ, să dea exemplu şi pentru restul localităţilor ţării. Dar personajul nostru avea tot felul de comparaţii şi cu micul Amsterdam, Dusseldorf sau Heidelberg. Evident, nu poţi să fii mare, dacă tinzi să fii… mic! Dar – întreb – de ce să nu devină  metropola de pe Dîmboviţa… marele Bucureşti? Cu specific modern, un oraş care şi-ar depăşi condiţia şi şi-ar valida un statut neatins niciodată: acela de mare capitală a României! Fără tenebrele de astăzi, fără străluciri false şi falsificate, fără contradicţii supărătoare.

Nu sînt grandoman şi, sper, nici ipocrit. Dar Bucureştiul n-ar trebui să devină… mic. În directă legătură cu ceva… mare. Ci chiar un mare oraş, care caută cu înfrigurarea avertizoare a luminilor de far către toate localităţile Patriei, în care să lipsească eclectismul gregar, mojicia şi neseriozitatea „sudistă” şi care să argumenteze cu mîndrie nevoia de mai frumos, tot mai bine, mai aliniat lumii civilizate.

Ca exemplu demn de urmat.