I-am făcut români abia după ce au devenit celebri

Nu știu dacă suntem unici din acest punct de vedere, dar probabil că nu, însă e o caracteristică a noastră, a românilor, de a însuși ceva ce „zguduie” lumea. Cu alte cuvinte, facem ca acel ceva să fie al nostru sau trăim cu impresia, altfel falsă, că e de-al nostru, fie numai și printr-o alianță cusută cu ață albă cu un cârlig de pescuit. Într-o vreme ne-am luptat la baionetă cu sârbii pentru primul Tarzan din istoria marelui ecran, Johnny Weissmuller, pe numele său adevărat Peter Johann Weissmuller. Am pierdut și noi și ei și când doi se bat câștigă al treilea, în acest caz americanul. Actorul și sportivul n-a pomenit niciodată de legăturile cu România, mai ales că a ajuns în SUA pe când avea șapte luni. Bănui că el a trăit cu impresia că a fost american de când se știe. Situație similară în cazul scriitoarei Hertha Muller, care are dublă cetățenie, germană și română, dar necazul e că ai noștri au început s-o curteze după ce a antamat Premiul Nobel pentru literatură în 2009. Până atunci, pe Hertha o asociam numai echipei de fotbal din Berlin, iar Muller iaurtului pe care odinioară îl gustam cu ochii în reclamele de pe canelele germane de televiziune (Sat 1, Pro 7, RTL etc). Apoi ne-am lipit cu super-glue ca timbrul de plic de numele celebrului Titanic, cu știrea că la bordul acestuia s-ar fi aflat doi români, Bella și Meyer Moor. Halal nume de români! Cei doi n-ar mai fi fost români pentru noi dacă ar fi pierit de exemplu în naufragiul navei „Alba Iulia”, petrecut în 1944, soldat cu peste 1000 de morți. Dar le oferim cetățenia pe tipsie fiindcă sunt asociați cu cea mai celebră tragedie maritimă, petrecută în 1912, respectiv cu cel mai celebru pachebot al tuturor timpurilor, RMS Titanic, plecat din portul Southampton cu eticheta de „indestructibil” și care a sfârșit pe fundul Atlanticului, acolo unde zace și astăzi. Așa că ne-am zis că nu strică ca România să-și treacă în palmares astfel de…victorii.
La fel facem și cu noua senzație a tenisului feminin, Bianca Andreescu. Da, recunosc, tipa are un nume cât se poate de românesc, părinții ei sunt români (tatăl ei, Nicu Andreescu, fiind inginer, absolvent al Universității „Transilvania” din Brașov), însă facem greșeala de a afirma că jucătoarea s-a născut în România. Or din acest punct de vedere ne aflăm într-o mare eroare. Bianca, al cărui rezultat înregistrat deunăzi la prestigiosul turneu de la Indian Wells, a făcut înconjurul lumii și a propulsat-o pe prima pagină a ziarelor de specialitate, a văzut lumina zilei în Canada, țară pe care o și reprezintă. Ea s-a născut la Mississauga, Ontario. Informațiile despre aceasta, desprinse de pe wikipedia, în varianta engleză, nu menționează nimic despre originea ei, ci o prezintă drept „a canadian professional tennis player”. Varianta în limba română este marcată de subiectivism și o prezintă drept „o jucătoare canadiană de tenis de origine română”. Nu e neapărat un lucru greșit, însă, repet, ea nu s-a născut în România. E adevărat că Bianca a început să joace tenis la vârsta de 7 ani, la Pitești, sub îndrumarea antrenorului Gabriel Hristache. Ce mă deranjează până la urmă? Nu este toată tevatura, altfel neînsemnată, legată de locul nașterii ei, ci faptul că ne-o însușim abia acum, când a devenit cineva. În februarie anul trecut, România a jucat împotriva Canadei în Cupa Federației, echivalentul feminin al Cupei Davis. Înfruntarea a avut loc la Cluj-Napoca, iar din lotul Canadei a făcut parte și Bianca Andreescu, la vremea respectivă o necunoscută, aflată pe locul 173 în clasamentul mondial. Între timp, Bianca a ajuns pe poziția 24. Andreescu a jucat atunci un singur meci, cu Irina Camelia Begu, pe care l-a pierdut, dar presa românească, atât de ahtiată astăzi după ce face mai nou Bianca, nu a fost interesată să o chestioneze pe aceasta în legătură cu originea ei și nici să afle măcar dacă vorbește limba română. Un lucru e cert: prizăm ca narcomanii tot ce mișcă o canadiancă care nu cred că e prea interesată de România și care din complezență, pentru a ne gâdila orgoliul, s-a declarat o fană a Simonei Halep. Și uite așa, după explozia de la Indian Wells, s-au născut titluri de genul ”O româncă face istorie” sau ”România are cu cine se mândri”.
Mă mir că nu l-am făcut român pe legendarul Bjorn Borg doar pentru că a fost însurat cu Mariana Simionescu. Dar, totuși, nu e târziu să scriem că trei din cele 11 titluri de Grand-Slam ale suedezului, câștigate în 1980 și 1981, au ceva românesc în ele, fiindcă au fost câștigate în perioada în care Borg a fost legat de Mariana Simionescu. Pe fostul gimnast american Bart Conner, soțul Nadiei Comăneci, nu e cazul să ni-l însușim, întrucât celebru în această ecuație nu e yankeul, ci românca. Dar România n-are nici o vină, ci pozează doar în ”victima colaterală”, care își asociază numele cu performanțele unora care își asumă legătura și nu prea. De vină sunt cei care „inventează” știri în numele ei.