Ghid de folosire corectă a plânsului

Mi-am luat bobârnace după ultima intervenție la această rubrică, așa că promit că este ultima dată când mai scriu de Notre Dame. Am constatat că nu toți românii rezonează cu tragedia francezilor, care a devenit, peste noapte, tragedia tuturor. Și vreau să-i felicit pe aceia mai luminați la minte, care înțeleg că incendiul de la Catedrala Notre Dame, în urma căruia s-a dus pe sfârlă un turn, nu este echivalent cu sfârșitul lumii. Notre Dame e tot acolo, dar au ars biserici cu totul și alte clădiri cu încărcătură istorică, dar nu s-a făcut atâta tam-tam, pe care dealtfel îl înțeleg, dar refuz să asimilez dărnicia oamenilor. Pentru catedrala Notre Dame s-au strâns de câteva ori mai mulți bani decât e nevoie pentru a reface turnul respectiv. Și asta în câteva zile, iar robinetul cu donații, având legături în toată lumea, continuă să alimenteze statul francez. Care, culmea, nu zice stop și mulțumesc.
Îmi plac reacțiile unora de pe cea mai cunoscută rețea de socializare. Și vă fac cunoscute doar trei: ”Lăsați francezii să repare catedrala Notre-Dame și haideți să reparăm Băile Herculane sau Casinoul din Constanța”, ”Dacă nu ați donat încă pentru catedrala Notre Dame, o puteți face cu un sms, cu textul Spital”. Într-o altă postare, apar două fotografii, ale catedralei Notre Dame, respectiv a catedralei Mântuirii Neamului din București, cu textul interogativ „Cum poți s-o admiri pe una, dar să o disprețuiești pe cealaltă?”
Unde mai punem că în lumea aceasta există muritori de foame, dar suntem interesați să-i îndopăm pe francezi ca pe niște rațe. Veți zice că sunt nebun, dar părerea mea este că incendiul de la Notre Dame trebuie perceput ca o victorie pentru Macron. Cu nimic mai neînsemnată decât titlul mondial cucerit de „cocoșii galici” la fotbal. De ce? Nu de puțini contestat, Macron a devenit peste noapte un mare patriot, care se dă peste cap și repară de unul singur turnul de pe Notre Dame.
Mai mult decât atât, s-a interesat dacă cele 200.000 de albine din stupii aflați pe Notre Dame au supraviețuit incendiului. Nu pot să nu mă întreb dacă până la nefericitul incendiu, Macron a intrat vreodată în catedrala Notre Dame? Și iarăși mă întreb, revoltat, dacă vrem să facem pe milostivii, de ce nu ne uităm nițel în propria ogradă, fiindcă există destule familii peste care cad pereții caselor. Or oamenii aceștia chiar n-au nevoie de miliarde de euro, ci de mult mai puțin, ca să-și continue viața decent.
Îmi dați dreptate sau nu, în România, un bolnav de cancer, care se agață de fiecare zi, adună cu chiu-cu vai 100.000 de euro, în speranța unei vindecări miraculoase, pe care nimeni nu i-o garantează. Dar unii, ca să epateze, donează zeci și sute de mii de euro Franței. Mi-e scârbă. Plângeți în continuare pentru Franța și încă cu muci, dar uitați-vă mai aproape. Și, totuși, de ce atâta văicăreală și smiorăcăială pentru Notre-Dame, că parcă nu vă păsa de catedrale, ci ați cerut ca disperații școli și spitale. Plângem pentru zidurile altora, dar pentru ale noastre cine să verse lacrimi? Dar pentru hectarele de păduri, care n-au nevoie să fie arse ca să dispară. Îmi place foarte mult următoarea afirmație, pe care îmi permit s-o împrumut cu următorul îndemn: utilizați Ghidul de folosire corectă a plânsului. Și de ce oamenii se întorc către Dumnezeu când arde? Închei trist, dar fără lacrimi în ochi, că în România dacă vrei să faci ceva, în loc de a găsi calea potrivită pentru a-i ajuta pe alții, se găsesc doar scuze.