Febra electoratului

Ilie CĂLIAN

Am urmărit feluritele declaraţii ale celor 14 candidaţi la preşedinţie. Desigur, nu pe toate, dar, în esenţă, am înţeles cam ce vor. Şi este uluitor că – în majoritate – este vorba despre oameni care bat cîmpii. Desigur, trebuie luate în considerare zisele cîtorva care au în spate forţe politice cu o pondere măcar medie în susţinerea electoratului, sau măcar pînă la posibilitatea de a aduna un grup parlamentar cu oarecare influenţă într-un viitor Parlament. Adică PSD/UNPR/PC, PNL/PDL, UDMR, PLR, PMP. Adică patru candidaţi, dintre care doar doi au şanse: Ponta şi Iohannis, posibilii candidaţi din al doilea tur. Este normal, deci, să mă întreb, ca atîţia alţi cetăţeni români, ce caută restul pe lista de candidaţi. Sînt simpli veleitari? Sînt “jmecheri” care intenţionează să-şi tîrguiască eventualele voturi din turul doi? Sînt, poate, reprezentanţii unor curente care doresc să folosească prilejul pentru a-şi sprijini partidele? Dar independenţii? Aceştia pe cine se bazează şi cum îşi imaginează că, dacă ar fi, prin absurd, să ajungă preşedinţi şi-ar putea realiza “programele”?

Desigur, există veleitari. Adică nişte “personalităţi accentuate”, cum le zic psihologii şi despre scriam recent că, de fapt, sînt oameni cam duşi cu pluta, în cazul cărora megalomania ar fi cel mai mic defect. Există şi “jmecheri”, care vor să profite de situaţie pentru a obţine anumite avantaje, pe baza unui număr posibil de votanţi, care ar fi capabili să le urmeze sfatul, iar în al doilea tur să dea votul celui pe care-l recomandă “jmecherul” respectiv. În asemenea cazuri, sînt pregătite dinainte felurite variante, în funcţie de graba de parvenire sau de inteligenţa politică a fiecăruia. De fapt, cam pe aici s-ar plasa şi aceia care, vorbind în numele unui partiduleţ, speră să obţină oarecare vizibilitate, care le-ar permite o eventuală alianţă sau măcar şicanarea vreunui alt partid, în perspectiva alegerilor parlamentare din 2016 (cum ar fi cazul PPMT, care se bate cu UDMR).

Unele dintre aşa-zisele programe ale candidaţilor la preşedinţie sînt penibile, altele de-a dreptul halucinante.Ce am reţinut de la majoritatea lor este că pe cît e de neînsemnat respectivul, din punctul de vedere al susţinerii publice, pe atît este mai fantasmagoric. Este uluitor să vezi cum aceşti oameni se consideră salvatorii ţării. Este România în situaţia de a fi salvată?! O ducem greu, nu neg. Dar nici în situaţia de catastrofă nu sîntem – cel puţin atîta vreme cît nu vom ajunge să depindem la modul absolut de un descreierat cu pofte dictatoriale, căruia să nu i se opună nimeni.

Totuşi, faptul că avem atît de mulţi candidaţi care se erijează în salvatori ai naţiunii şi că aceştia au obţinut, cumva, cele minimum 200.000 de semnături pentru a se înscrie în cursa prezidenţială trebuie să ne determine să ne întrebăm, iar şi iar, pînă cînd ne vom dumiri, dacă nu cumva chiar nivelul de cunoaştere a mecanismelor democraţiei este cel care permite o asemenea deşănţată campanie electorală, în care pri-mează promisiunile fantasmagorice, fără nicio posibilitate de realizare. Altfel spus: s-ar fi lansat toţi aceştia în cursa prezidenţială dacă n-ar fi fost convinşi că există un număr suficient de mare de oameni care să creadă în toate aberaţiile lor? Gîndiţi-vă doar la faptul că, din cele vreo şase milioane şi jumătate de semnături adunate de cei 14 candidaţi cam un sfert au fost date unor persoane fără şansa de a fi aleşi şi, mai ales, cu “programe” aiurite.

Au fost date acele semnături aşa, “în pleaznă”? Au crezut acei oameni cu adevărat în “programele” acelor candidaţi? Nu cumva această febră a candidaturilor este semnul unei boli a electoratului?!