Fără… replică

        … a fost Ziua internaţională de eradicare a sărăciei.

De ce n-am ştiut de ea?

Pentru că ai noştri conducători nu se laudă cu ce îi depăşeşte. Şi n-au zis nici „mâc!” că atunci, în 17 octombrie 1987, în Piaţa Trocadero s-a adunat  mulţime, în semn de solidaritate cu victimele sărăciei, violenţei şi a foametei. Tot acolo unde – vă amintiţi? – în 1948 s-a semnat Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Iar printre drepturile cerute atunci pentru fiinţa umană era şi cel de ieşire din umilinţa de a fi sărac. Povestea e fără de sfârşit şi consemnează semeni fără nici un fel de venit, şomeri cu ştate vechi, pribegi prin cele ţări, doar pentru a avea ce pune pe masă cei rămaşi acasă, salar minim pe o economie ruinată şi pensii de groază…

Autorităţile n-au spus nimic şi nu fac nimic. Sau aproape nimic. Bun! Dar umilinţa e globalizată şi, din acest motiv, nu se poate la noi, dar nu se poate nici în altă parte.

Asta îmi aduce aminte de o povestioară, citită prin 1986/87, scrisă de un înţelept chinez. Zice că, undeva, la ţară se afla un templu, în care se păstra cu sfinţenie statuia unui zeu sculptată în lemn. Într-o zi, un om ce trecea prin acele locuri se împiedică de un şanţ, pe care nu-l putu trece. Fără a sta pe gânduri, luă statuia din templu şi o întinse peste şanţ, ca să poată trece. Călcă e ea cu nepăsare şi-şi văzu mai departe de drum.

Veni apoi, alt om.

Neîndurând să vadă statuia zăcând în şanţ, o ridică şi o duse înapoi, în templu. Zeul tutelar îl acuză că nu arse şi tămâie în vasul de bronz destinat acestui ritual budist şi-l blastemă cu o cumplită durere de cap.

Uluiţi, toţi lictorii Judecătorului Iadului îl întrebară pe zeu de ce nu l-a pedepsit şi pe omul care îl umilise, târându-l prin noroi. „Ei, bine, explică, zeul, aflaţi de la mine că numai oamenii buni la inimă pot fi intimidaţi”.

Nu ştiu dacă pilda aceasta, cu blestemul omului bun este însuşită de către conducătorii noştri şi cei europeni, deopotrivă. Politicienii autohtoni, cât or fi ei de coloraţi sau tehnocraţi se dau în vânt doar după aranjamentele lor şi ale familiilor lor. Şi jefuiesc tot ceea ce are inimă şi nu are apărare: poporul. Sunt nenumărate formele şi metodele prin care această acţiune se derulează de mai bine de 26 de ani. Asta dacă e să ne raportăm doar la timpul pe care-l considerăm ca fiind genericul libertăţii noastre.

Nici cu cei care s-au adunat la Bruxelles nu mi-e ruşine. În numele unor drepturi colective şi a interesului general, generat de necesitatea coeziunii Uniunii Europene, sunt lăsate pe plan secund interesele statelor şi, cu atât mai grav, ale individului. Într-o Europă care se pretinde „fruncea civilizaţiei” din acest colţ de lume, sărăcia se întinde din Portugalia, până în Grecia şi din Anglia până în România. Dacă, până nu demult, exista un clivaj clar între ţările dezvoltate şi cele care se pretindeau în curs de dezvoltare, acum, prin încercarea de a  disipa sărăcia (pentru a nu se vedea doar în ţările estice ale continentului) s-a ajuns ca amprenta ei să mânjească totul în cale. Pentru că „în ţările civilizate”  a apărut o hoardă de sărăntoci, flămânzi şi care nici că vor să se alinieze valorilor promovate de  Bătrâna Doamnă.

A! Era să uit: atunci, în 1987, în vestita Piaţă Trocadero din Paris drepturile omului la eradicarea sărăciei, violenţei şi foametei au fost gravate pe o piatră. Mare. Albă. Şi tare cât toate veacurile. De atunci, sute de naţiuni au făcut replici ale acelei pietre şi l-au expus, la loc vizibil, ca un far călăuzitor pentru indivizii care se înghesuie să conducă destine. La noi, în România asemenea replică nu există!

Şi chiar dacă ar exista…

 RADU VIDA