Europa paradoxurilor: Poduri de flori şi garduri de sîrmă ghimpată

Ilie CĂLIAN

În 1989 a căzut Zidul Berlinului. Cîteva sute de milioane de oameni au căzut într-o imensă prostie: cum că, odată cu aceasta, s-a anihilat orice diferenţă între cele două Europe – de Vest şi de Est (cu o imprecisă incluziune, numită Europa Centrală, de pe vremea vechilor imperii). Sute de milioane de oameni – orbiţi deopotrivă de proprii-le sisteme social-economice, politice şi, mai ales, deşi nu înţelegeau tocmai asta, economice, şi cu creierele spălate de manipulanţii ideologici din ambele părţi ae Europei – şi-au imaginat că, odată cu distrugerea fizică a Zidului Berlinului, s-a realizat unitatea unei Europe idilice. Blocaţi mental deopotrivă de o viziune idilică a perioadei interbelice din România şi de propaganda radio occidentală, foarte mulţi români şi-au imaginat (ca şi alţi naivi din Est) că, odată cu căderea Zidului Berlinului, ei vor deveni beneficiarii unui Eden Vestic, unde curg rîuri de lapte şi miere.

Inteligenţa nativă măruntă, lipsa culturii, ca şi a experienţei “lumii libere”, i-au determinat pe foarte mulţi să-şi facă iluzii cît Himalaya. Cine e de vină? Să dăm vina doar pe fosta propagandă comunistă e o prostie. Ar trebui să ne punem cu toţii pe cap comprese cu apă rece – dacă n-am făcut-o la vreme, atunci – şi să înţelegem, da-că n-am priceput, sau să aflăm, dacă n-am ştiut, că şi în minunata perioadă interbelică, România – ca şi alte state din Est – era la o mare distanţă faţă de ţările din Vest. Agricultura semiarhaică, lipsa industriei şi, măcar, a micilor ateliere, analfabetismul îngrozitor, lipsa civilizaţiei urbane minime, precaritatea sistemului de sănătate umană şi aproape totala lipsă a preocupărilor veterinare etc. Ca să nu mai vorbesc despre lipsa preocupărilor pentru sistematizarea urbană şi rurală, irigaţii,
combaterea inundaţiilor, perdele forestiere, căile de comunicaţii rutiere, ferate, fluviale (de cele aeriene nici n-ar fi cazul să pomenim), toate astea dovedeau că România era cu aproape două secole în urma Eu-ropei occidentale. Desigur, exista “Micul Paris”, pentru o minusculă parte a populaţiei cît de cît “civilizată”. Nu cu Anglia, Germania, Franţa ar trebui să ne comparăm: ar fi suficient să vedem care era diferenţa dintre România şi fosta Cehoslovacie în materie de “modernitate”.

Aşadar, din varii motive, în 1989, majoritatea populaţiei României îşi imagina că distrugerea – fizică! – a Zidului Berlinului va însemna intrarea într-un fel de Rai European, cu rîuri de miere şi lapte. Lipsa unei informaţii corecte (adică educaţia comunistă, pe de o parte, şi impactul propagandei posturilor de radio vestice) nu justifică atitudinea populaţiei – din România şi din întregul Est al Europei. În fond, e vorba, pînă la urmă de IQ, de coeficientul de inteligenţă al fiecăruia, de capacitatea fiecăruia de a “prelucra” informaţiile. Să nu ne “dăm pe după piersic”: cît o fi de abilă orice propagandă, ea nu se bazează doar pe cultura individuală, ci şi pe inteligenţa individuală. În această perspectivă, este limpede că se apelează, de către serviciile de propagandă, şi la nivelul de inteligenţă nativă, şi la exerciţiul cultural – care, însă, este şi el legat de nivelul de inteligenţă individual, dar şi de un nivel de inteligenţă colectivă, care, pentru sim-plificare, s-ar putea numi “spirit comunitar”. Or, România nu s-ar putea lăuda cu spiritul comunitar al locuitorilor săi. (Nu intru în detalii – poate o s-o fac altădată.) Cert este că toate aceste schimbări ne-au luat pe nepregătite – ca şi pe “gospodarii” noştri, iarna, ori la inundaţii. (De ce să condamnăm cîteva mii de oameni “nepregătiţi”, de vreme ce ei fac parte dintr-un popor de 20 de milioane de “nepregătiţi?!)

Am spus destule despre buimăceala de după căderea Zidului Ber-linului în 1989 şi despre faptul că evenimentele nu au fost pricepute în sensul lor real. Iată că mult trîmbiţata libertate europeană nu este nici astăzi pusă în practică. E adevărat, este liberă circulaţia noilor “europeni” (inclusiv românii) înVest “doar cu buletinul” – numai că, în materie de locuri de muncă, nu e chiar aşa. Nu intru în detalii: sînt cunoscute restricţiile pe care le impun anumite ţări din comunitatea din care facem parte. Iată că au apărut, însă, alte probleme, care arată că “Europa” – ceea ce înţelegem noi despre Europa – are alte gînduri. Într-un elan pe care nu-l înţeleg (decît în măsura în care aş bănui intervenţia unor “serviciii” specializate în manipulare), acum se reiau, cu mare “intensitate”, manifestările “unioniste”, pentru unirea degrabă a României cu Republica Moldova (sau invers! -, chiar reocuparea de către România a unui teritoriu care-i aparţine, din punct de vedere istoric). Pentru orice om cu mintea limpede şi oarecari cunoştinţe de politică, geostrategie economică şi, nu în ultimă instanţă, de demografie şi mentalitate, adică de un complex îngrozitor de complex de “factori”, lucrul acesta nu este de dorit acum.

Iar în timp ce “unioniştii” din România şi Republica Moldova fac, din nou, “poduri de flori” între cele două ţări, în Uniunea Europea-nă se întîmplă cu totul altceva – ceva ce afectează, fie şi indirect, acest entuziasm: se plantează între ţări garduri de sîrmă ghimpată. Deja Bulgaria a făcut un asemenea gard la graniţa cu Turcia. Ungaria a anun-ţat un alt gard de sîrmă ghimpată la graniţa cu Serbia. Italia vrea, la rîndul ei, să închidă graniţa cu Elveţia. Alte ţări, din Vestul “generos” în materie de drepturi ale omului, fac pe dracu-n patru pentru a stăvi-li accesul în Europa al necăjiţilor din fostele colonii ale… europe-nilor. Dar noi, “esticii”, ce vină avem?!