Elodiada

O altă elodiadă mută grumazul consumatorilor de macabru, spre moartea unui designer, despre care 99% nu a auzit, dar intervine, cu supoziții, cu supozitoare, toată floarea cea vestită a politicienilor, a miniștrilor, printre care străluce, ca ridichea de mai, autohtonă, ministrul agricol. De ce? Daea!

Metoda diversiunii dă, în continuare roade. În ăst timp, se pune de un nou împrumut, plătește-l și ăsta nepoate, strănepoate, unde voi fi eu, nu există nici robor, nici întristare, doar o faină hibernare.

Chiar crește numărul tâmpiților, ori mânuitorii de marionete, si-au pierdut, în totalitate, măsura, spiritul de autoconservare?

Prea multă liniște, pe celălalt front, domnu’ Cristoiu, piticul atomic, mugurul de ciuvică, curentatul Badea, Sorin roș’ca Stănescu, bagă cărbuni, are ce auzi și vedea fiecare neuron stingher, sub capota craniană, sau calota de gheață de pe ­sinapse.

Cronica unei morți anunțate, balada Miorița, în variantă motorizată, cu nițel praf pe nări.

Și tocmai acum se zugrăvește la Bălăceanca.

Se continuă, nici măcar în forme noi, deturnarea interesului public, spre alte subiecte, spre alte domenii, unde se poate stâmpăra pofta aceasta de macabru, de inedit, și dacă se poate câteva oase rupte, o încarcerare, în mașină, evident, nu se supără nimeni, ba mai mult dorește supliment de informație.

Pe de altă parte, se întețește aruncatul de pisici moarte, dintr-o ogradă într-alta, cu ocazia prilejului, a prilejului ocaziei, pe care le prilejuiește ziua de 26 mai, când se despart apele: de-o parte apa potabilă, de cealaltă, apa de ploaie.

Și uite-așa, din hârtoape în hârtoape, din știre în știre, ajungem să trăim după cum vor ei, și chiar pe unii îi conving că viața pe care le-o oferă este un fragment de Rai și de aceea nu mai e nevoie să fie căutat aiurea.

Câinii latră, pietrele rămân: cămilele au declinat orice răspundere.

Au început să mișune în jurul nostru dronele politice, ba în cutia de poștă, ba pe facebook sau pur și simplu câte un lefegiu bătrân, în mijloacele de transport în comun, vorbește de unul singur, dar îndeajuns de tare, despre râurile de lapte și miere, care ne curg pe sub ușă odată cu fluturașii, fără vreun pericol de dializă politică.

Propaganda, turneele electorale, afirmațiile atinse de isterie, schimbul de replici cu poalele suflecate, ne arată în clar un lucru, care nu mai trebuie judecat: de 30 de ani nu am reușit să evoluăm.

Există totuși o rază de speranță: oamenii nu se mai gândesc numai la ei, ci și la viitorul Țării, implicit la soarta copiilor și a nepoților.

Este acesta un început dătător de curaj, de atitudine, de înțelepciune.

Cornel UDREA