Economie, turism şi apă

ILIE CĂLIAN

În această vară am avut ocazia să meditez asupra îndemnului dragului nostru preşedinte de a dezvolta turismul şi agricultura, întrucît acestea nu pot fi “relocate”, precum felurite fabrici. Aşa este şi mărturisesc că am avut experienţe plăcute în Nord – din Bucovina în Maramureş, trecînd prin Dorne -, unde economia agromontană şi turistică sînt privite cu seriozitate de localnici. Nu că nu s-ar putea mai mult, dar faţă de alte zone din ţară, acestea pot fi date ca exemple bune. (Bune – din punctul de vedere al celui care profită de ele ca turist, dar şi al celui care trăieşte din aceste, să le zic, profesii noi).

Desigur, mai ales în Bucovina există o mai veche tradiţie în acest sens, însă este de subliniat o sensibilă modificare generală a mentalităţilor. Inevitabil, m-am gîndit la judeţul Cluj şi la slaba dezvoltare a agroturismului, în zone unde ar putea să se dezvolte cu uşurinţă. Vor fi ardelenii de aici, mai ales cei din Cîmpie şi cei din Sălaj, mai “domnoşi”, mai puţin dispuşi să “slugărească” la turişti?! Se pare că, printre altele, o cauză este şi această mentalitate a descendenţilor din iobagi, care, odată deveniţi stăpîni pe pămînturile lor, au devenit automat “domni”, nobili, nemeşi mîndri …

Există, însă, ce-i drept, şi o diferenţă de abordare din partea celor care au condus şi conduc destinele comunităţilor din aceste zone – ca şi din majoritatea ţării. Mă gîndesc, în primul rînd, la modul cum este gîndită “introducerea civilizaţiei”, “urbanizarea satelor” şi “dezvoltarea teritoriului”. Nu, nu mă gîndesc la un minister anume, ci la o inerţie de gîndire şi chiar la o gravă eroare de concepţie. Iată, ştim cu toţii cît tărăboi propagandistic a făcut actualul guvern pe tema dezvoltării rurale şi a investiţiilor. Nu mă refer la felurite promisiuni, ci la ceea ce chiar s-a făcut: stadioane şi terenuri de sport în sate cu trei moşnegi şi patru babe, unde nu există tineri şi nici şanse să se nască măcar o echipă de oină; parcuri în sate năpădite de verdeaţă naturală şi unde locuitorii ar avea nevoie de alte cele. În acelaşi timp, puţinii copii din asemenea sate nu au unde face şcoală ca lumea, că internate în centrele mari nu s-au făcut. Zicea iubitul nostru prim-ministru că acestea sînt semnele că guvernul său se ţine de cuvînt şi face investiţii, care înseamnă locuri de muncă, venituri suplimentare – bla-bla-bla … Nu ignor că astfel de investiţii dau ceva de lucru cîtorva oameni – ba chiar şi bani patronilor fideli partidului de guvernămînt. Numai că şi investiţiile sînt de două feluri: unele care “îngroapă” banii şi cer alţii pentru a fi întreţinute – şi investiţii care produc bani.

O asemenea investiţie ar fi în … apă. N-am prea auzit – din partea niciunei grupări politice, nici măcar a ecologiştilor, aşadar nu mă pot supăra doar pe PDL – despre programe majore de investiţii pentru baraje, uzine de apă şi magistrale care să ducă apa în zonele rurale. O asemenea investiţie ar conduce nu doar la creşterea imediată a nivelului de civilizaţie a locuitorilor (apa şi săpunul “pe cap” de locuitor fiind chiar indicatori ai calităţii vieţii), dar şi la o serie de mici activităţi cu caracter industrial şi turistic, care fără apă curentă şi canalizare nici nu pot fi imaginate. Oare de ce? Să nu fie ei înşişi – aceşti politicieni – suficient de obişnuiţi cu spălatul?! Nu mă refer aici la ultimele extinderi de conducte magistrale realizate pe baza rezervelor de apă ale Clujului – pe care nu pot decît să le aplaud, fie că e vorba despre conducta către Sălaj, despre prelungirea de la Gherla la Dej şi la alte cîteva sate din judeţ, care au reţea de apă. Mă gîndesc la extinderea unor astfel de programe în întreg judeţul şi în toate zonele ţării, dar mai ales acolo unde nu prea există posibilităţi de realizare a reţelelor de apă şi canalizare pe baza surselor locale de apă – şi mai cu seamă la întreaga secetoasă Cîmpie a Transilvaniei.