DUHUL DIAFAN AL PUBLICAŢIILOR (I) • dl prof. univ. dr. Doru Radosav se destăinuie •

La Biblioteca Centrală Universitară din Cluj-Napoca „Lucian Blaga” e linişte. Cu toată aglomeraţia de peste tot, semenii respectă, mai cu seamă, concentrarea de aici a tot ceea ce s-a acumulat de veacuri între coperţi: cunoaştere. Atractivele ore de linişte şi acumulare formează, împreună, elanul ce întreţine legendele acestei instituţii de cultură.
Pe directorul general, dl Radosav îl găsim la cota… personalităţilor, ce veghează la „somnul tihnit” al publicaţiilor de aici. Şi, dintr-odată, avem posibilitatea să desluşim tainele ce înconjoară bătrîna şi mereu tînăra Bibliotecă:

– Lumea burgului nostru e una de mare respiraţie, dar, de cele mai multe ori, cei mai mulţi dintre noi, trec nepăsători pe lîngă clădirea BCU.
– Biblioteca, asemenea clădirilor Universităţii se înscrie într-o zonă simbolică a edificiilor clujene, chiar în condiţiile în care o întreagă lume care trece prin Cluj, din obişnuinţă sau din nebăgare de seamă, nu se va raporta la ea la modul foarte pios. Au trecut vremurile cînd Ion Agîrbiceanu, în drumul lui spre Bucureşti, se ridica în picioare în gara din Blaj, doar pentru a omagia şcolile de acolo. BCU face parte dintr-o zonă edilitară obişnuită a Clujului, cu o valoare reală şi una simbolică. Ea este o clădire a cărţii, cetate a cărţii, depozit de carte. Şi este o entitate culturală ce nu se poate detaşa de această imagine a Clujului universitar, cu campusul, clinicile şi clădirile universitare. Toate construiesc un spaţiu urbanistic şi, în egală măsură, o unitate culturală, spirituală, tehnică, ştiinţifică, ce definesc o marcă principală, definitorie, a Clujului. Trece multă lume pe lîngă noi, e drept, dar sînt şi foarte mulţi care ne frecventează. E un itinerariu, iar accesul este unul care vine dinspre oameni interesaţi de Bibliotecă, pentru formarea noastră profesională, umană, identitară, dacă vreţi. Pentru că nu puteai să devii intelectual sau specialist, fără să treci prin aceste spaţii de bibliotecă, amfiteatre, laboratoare etc. Din acest punct de vedere, Biblioteca îşi are vizitatorii ei. Iar în ultimii ani, într-un mod surprinzător, în condiţiile informatizării, al transferului digital al informaţiei, cînd aveam temerile noastre că Biblioteca nu va fi frecventată, că va intra într-un con de umbră, este tot mai aglomerat. Am greşit, aşadar. Biblioteca este foarte frecventată din octombrie şi pînă la sfîşitul anului universitar, devenind un spaţiu folosit de mulţimea de studenţi şi cercetători. Afluxul este extraordinar, dincolo de mijloacele moderne de acces la informaţie. Sînt oameni care, cu ghilimelele de rigoare, locuiesc aici. Şi dacă, dimineaţa nu-i văd prin sălile de lectură sau pe coridoare, citind sau purtînd discuţii, mă cuprinde o nelinişte. Cititorii cronici, nebuni de lectură, fac parte din peisajul nostru cotidian. N-am prea făcut gesturi formale de a da distincţii unor cititori împătimiţi, tocmai pentru că credem într-o vîrstă matusalemică a lecturii. În general, lumea studenţească, generaţiile care trec prin Bibliotecă, fac parte din vîrstele reale, şi nu cele matematice, ale clădirii. Profilul de cititor perseverent este construit de către unii cu multă plăcere, şi asta pentru că Biblioteca noastră, spre deosebire de cele comunitare, publice, are un ceva aparte: o nevoinţă a lecturii, să zic aşa. Lectura este sudoare, este un efort intelectual de a înţelege, de a învăţa, de a reţine şi interpreta. Seamănă cumva cu nevoinţa scrisului. Aici, lectura este una profesionistă, nu este o lectură de zăbavă, vorba cronicarului. Lumea se formează în bibliotecă. Or, formarea intelectuală presupune lectură, presupune abordare, să zic, de mare seriozitate. Cred că frecvenţa mare a Bibliotecii vine şi dinspre oferta de servicii şi informaţii. De la biblioteca digitală, de la publicaţiile care ne vin de la depozitul legal, reînnoit în fiecare lună, oferta de cărţi, rezervarea on-line (am fost prima bibliotecă din ţară care a oferit aceste servicii), abonamentele şi căutarea în baza de date internaţionale, condiţiile de studiu (căldură, lumină, curăţenie) atrag cititorii. O spun, fără să mă instalez într-o zonă de lăudăroşenie găunoasă, dar astea sînt eforturile pe care colectivul şi conducerea le fac în permanenţă. Cititorul vine pentru că găseşte ceea ce doreşte. Şi nu este vorba numai despre cititorul de la UBB, ci şi cei de la Medicină, Politehnică…

– Au trecut 25 de ani de la numirea dumneavoastră ca director la BCU. Ce s-a schimbat de atunci?
– A fost o anume reacţie din partea colectivului fesenisto-revoluţionar, în care era clar că cei din „comitele de soviete” doreau să aibă un cuvînt de spus în ceea ce priveşte numirile, plecările… Sarcasmul meu îşi are locul lui, pentru că, pînă la urmă, acea implozie a regimului comunist a lăsat loc şi de manifestarea unor atitudini care nu ţineau de criteriile profesionale, de portofoliul de competenţe. Ne-am trezit că putem fi conducători politici, chiar dacă nu avem ce căuta acolo, atunci cînd s-a confiscat tribuna revoluţiei de schimbători de valută şi aşa mai departe. Am trăit şi un moment de amăgire şi descurajare şi mi-am spus că plec, mă iubesc prea mult ca să-mi fac un bine, dar, pînă la urmă, m-am aşezat în noua poziţie. Biblioteca era într-o stare insalubră, tristă, mult mai tristă decît pe vremea studenţiei mele, cu lucruri care, se vedea clar, că vin dintr-un declin al regimului trecut. Totul era improvizat. Şi asta a fost ca un imbold să îndrept lucrurile. Am deschis „fondul secret”, am iniţiat lucrări de salubrizare, am reactivat, într-un entuziasm postrevoluţionar, funcţiile bibliotecii. A avut loc şi o schimbare de generaţii, în anumite compartimente. S-a terminat cu minima rezistenţă, cu abandonul de sine. Şi biblioteca a renăscut, primind şi numele poetului Lucian Blaga, încercînd reconectarea la patrimoniul nostru cultural, la patrimoniul personalităţilor creatoare. Încet-încet, am depăşit toate dezamăgirile şi amărăciunile, reuşind să situăm Biblioteca la standardele de astăzi. Nu consum un snobism cotidian, dar Biblioteca este, realmente, la nivel european. În 2004 şi în 2011 Biblioteca a fost supusă unor evaluări internaţionale, într-o comisie de experţi de înaltă competenţă (din Germania, Elveţia, directoarea bibliotecii din Oxford…) şi care au produs două evaluări, ce s-au derulat pe parcursul unui an. Ambele evaluări au validat Biblioteca ca instituţie academică cu standard european. Nu este, repet, o etalare vanitoasă, care să vină din complexele provincialului, dar vreau să vă spun un lucru foarte important: noi am iniţiat aceste evaluări.Vroiam să vedem: Cine sîntem? Unde ne aflăm? Cu observaţiile făcute în aceste acte şi procese de evaluare, observaţii critice, acolo unde era cazul, am corectat totul pentru a deveni bibliotecă academică de rang european. Sîntem singura instituţie de învăţămînt superior care s-a expus unei asemenea evaluări profesioniste. Iar evaluarea a recompensat efortul colegilor mei de a ajunge aici. Din punct de vedere managerial, eu am încercat să adopt cîteva direcţii esenţiale. Am învăţat de la colegii mei mai în vîrstă, bibliotecari cu experienţă şi oameni onorabili, care au servit şi au construit această bibliotecă. Cu o reală „nebunie” pentru carte. În viziunea mea, vechea generaţie a trebuit să transmită într-un mod firesc, organic, aceste competenţe. Apoi, am încercat să profesionalizez meseria de bibliotecar. Aceasta presupunea abilitarea în ştiinţa informaţiei şi documentării, adaptarea noastră a mai vechilor şi mai noilor generaţii de bibliotecari la ceea ce însemnă prelucrarea informatizată a cărţilor şi gestiunea informatizată a documentării. Totul s-a petrecut într-un mod neaşteptat de firesc. Nu în ultimul rînd, am instituit un climat relaxat, de lucru şi comunicare într-un fel de înţelegere şi distribuire a sarcinilor în funcţie de competenţele fiecăruia. Biblioteca n-a mai fost, pînă la urmă, o sucursală de angajare a soţiilor de universitari, să spunem, ci a devenit o bibliotecă profesionistă. Nu am creat cenzuri monstruoase, pînă la urmă, nu e vorba despre concurenţă sau conflicte de interese, iar concursul este deschis pentru oricine, dar am instituit criterii profesioniste de intrare în bibliotecă. Există şi o linie de specializare în domeniul ştiinţei informării şi documentării şi am consolidat această dimensiune a formării unui bibliotecar adevărat, aflat într-o relaţie directă cu ceea ce înseamnă cursul, cu ceea ce înseamnă seminarul, cu ceea ce înseamnă învăţarea.

– Oameni de seamă au marcat, prin prezenţa lor, Biblioteca Universitară. Ce ne puteţi spune despre ei ?
– Acest Panteon, unde s-au regăsit Blaga, Muşlea, un eminent etnolog, academicienii Prodan sau Jakó Zsigmond, ne face să ne raportăm la ei într-o stare de umilitate. Nu pot să-mi imaginez că vom ajunge la înălţimea lor. Nu trebuie uitat însă că Blaga e scos din Universitate, dar a lucrat în această bibliotecă şi a găsit aici azil şi adăpost. În condiţiile în care a fost marginalizat, el a avut, totuşi, tihna creaţiei. Ieşind din mediul de comunicare academică, el s-a întors într-un fel de muţenie poetică şi aici a creat „Gîndirea istorică a Transilvaniei în secolul XVIII”, aici a tradus „Faust”, aici a scris „Luntrea lui Caron” şi aici a avut prima ieşire după ani de recluziune, cu o conferinţă publică într-o sală a Bibliotecii. Mă gîndeam chiar ca, pe latura însorită a clădirii, să înşirăm busturile marilor personalităţi care au lucrat în Bibliotecă şi a marilor donatori. Aici şi-ar găsit locul Szabo Karoly, primul director şi personalitate a culturii maghiare, Miko Imre, marele întemeietor al Muzeului Transilvaniei, Gheorghe Sion, Alexandru Lapedatu, Adrian Marino, mari donatori ai Bibliotecii. Ceilalţi savanţi, care au apreciat Biblioteca, de la Emil Racoviţă, care a fost şi în consiliul ştiinţific de aici, a iniţiat colecţii ştiinţifice, reviste de înalt standard, aşa cum, pînă la colegul jurnalist Tiberiu Iancu, care a declanşat un proiect istoriografic, “Clujenii anului 2000” şi care a fost mulţumit de munca pe care a prestat-o aici, de fascinaţia cărţii, de atmosfera colegială şi de rezultatele muncii de bibliotecar. Doream să subliniez că toate personalităţile care au trecut pe la noi s-au înscris cu modestie în circuitul bibliotecii. Aici nu găsim spectacole retorice, nu găsim mari vanităţi intelectuale, nu găsim vocile înalte ale prestaţiei academice din amfiteatre. Aici e linişte! Şi în liniştea ei, Biblioteca îşi asumă şi o dimensiune a umilităţii ei. Oamenii bibliotecii sînt, pînă la urmă, oameni modeşti, oameni care deservesc. Oameni care sînt într-o zonă auxiliară a formării şi construcţiilor marilor personalităţi. Toţi colegii mei, în dialogurile lor cu cititorii, dau dovadă de o mare politeţe.

– Clujul este împînzit de prelungirile bibliotecii universitare.
– Da. Avem o reţea de vreo 40 de extensii universitare, care sînt aferente profilului didactic şi profesional pe care-l cultivă facultăţile. În egală măsură, Biblioteca este înscrisă într-o reţea de schimb internaţional de publicaţii şi de cărţi pe care le trimitem la marile biblioteci şi institute academice, de la care primim cărţi la schimb, şi avem o extensie, pe care am dezvoltat-o în ultimii doi ani şi care presupune ilustrarea catalogului nostru în cel mai mare catalog electronic din lume, OCLC, din Columbus, Ohio. Noi exportăm descrieri pentru acest catalog, pentru ca lumea, care face căutări on-line să găsească şi cărţile din România. A fost o realizare foarte importantă. Am reuşit, cu fonduri proprii, fără să apelăm la Padişahul din Bucureşti, care distribuie creditele financiare pentru provincie, am reuşit să livrăm acest catalog, în beneficiul cercetării şi culturii româneşti la nivel mondial. Am vizitat, în două rînduri, Biblioteca Congresului american, cea mai mare bibliotecă din lume. Am intrat în sala de referinţe, unde sînt enciclopediile, dicţionarele, repertoriile, bibliografiile. Toate culturile europene mai mari sau mai mici aveau pe raft enciclopediile respective. Chiar şi cea albaneză, e drept, editată de Universitatea din Priştina. Noi nu aveam enciclopedia României! Nici în sala cu referinţe cu publicaţii şi periodice noi nu existam! Cu toate că în SUA avem ambasadă, servicii culturale, o bibliotecă română la New York, şi am trăit o dezamăgire şi o frustrare extraordinară. M-am întors în ţară, am expediat volumele din enciclopedia românească şi am trimis periodic ziare şi reviste reprezentative. Toate acestea, cu atît mai mult cu cît Biblioteca Congresului SUA încerca să formeze un specialist pe teme de cultură românească în persoana lui Grant Harris, care a devenit, ulterior, un mare prieten al Bibliotecii noastre. Aici, în America, am înţeles şi măreţia unei biblioteci. Mi-am pus întrebarea: de ce biblioteca înfiinţată în prima jumătate a secolului al XIX-lea, se numeşte Biblioteca Congresului? Pentru că era biblioteca congresmenilor, era biblioteca deputaţilor şi senatorilor. Ei, în momentul în care trebuiau să facă legi, erau nevoiţi să aibă informarea necesară. Să întrebe. Să se documenteze. Un senator poate fi un simplu specialist în domeniul construcţiilor de maşini. Poate fi un antreprenor de pompe funebre. Poate fi orice. Dar, pentru a vorbi şi a iniţia legi în cunoştinţă de cauză, aveau nevoie de o bibliotecă. Politicienii aveau nevoie de bibliotecă şi lectură! Directorul Bibliotecii Congresului, James Billington, un specialist un probleme de… sovietologie, este consilierul de taină al fiecărui preşedinte american. El a fost pus de Ronald Regan şi a fost păstrat de către toţi urmaşii lui. Această importanţă a bibliotecii pentru omul politic explică marea putere a Americii. Puterea informării, puterea cărţii… Şi, ştiţi şi dumneavoastră, şi cititorii „Făcliei”, că fiecare preşedinte american, la terminarea mandatului face cîte o bibliotecă.

– Îmi spuneaţi într-o discuţie anterioară că, nu peste mult timp, va veni vremea retragerii. Şi că n-o să apucaţi acea alee a personalităţilor Bibliotecii…
– N-am să apuc, în funcţie, nici un alt vis al meu. Timp de 10 ani, cu o încăpăţînare, uneori, pozitivă, pot să spun, am militat pentru a construi un nou corp de clădire. Biblioteca are nevoie de extindere. Nu intru în detalii. Datorită unor blocaje răuvoitoare, uneori la limita unei îndărătnicii de politruci, acum mulţi ani trebuia să finalizăm această investiţie. Vă pot spune că, după atîta vreme, în bugetul pe 2016 al Ministerului Educaţiei şi Cercetării sîntem prevăzuţi cu sumele necesare, care se vor derula pe parcursul a patru ani, pentru a construi un nou corp de clădire. Proiectul îl avem, studiile de fezabilitate sînt făcute. Aici, pe strada Clinicilor, pe un teren obţinut prin bunăvoinţa Universităţii de Medicină şi a conducerii de atunci, în frunte cu rectorul Bojiţă, căruia îi mulţumesc şi acum. Am explicat şi la minister, unde sînt, poate, mult prea mulţi funcţionari, că e nevoie de finanţare pentru că s-au dat din fondurile Guvernului 8 milioane de euro pentru un stadion în Craiova. S-au dat o grămadă de bani şi pentru Stadionul din Cluj. Aproape falimentar, aud. Diferenţa dintre aceste investiţii şi bibliotecă este una esenţială: nici “U” Craiova, nici “U” Cluj nu sînt în Champions League. În schimb prin evaluările de care am amintit, BCU este în Champions League. Am făcut şi lobby. Şi în acest important demers, spre deosebire de alţii, ne-a ajutat enorm doamna deputat Aurelia Cristea. La deschiderea investiţiei pentru construirea noului corp de clădire, dînsa a înţeles necesitatea acestei investiţii pentru Centrul Universitar şi Academic Cluj-Napoca, fiind de altfel, singurul demnitar care s-a deplasat la sediul BCU pentru a constata necesitatea investiţiei. Doamna deputat Aurelia Crista s-a situat, astfel, la nivelul unei înţelegeri depline a faptului că orice investiţie în învăţămînt, cercetare, cultură, reprezintă calea „regală” a dezvoltării acestui oraş.
Radu VIDA