Dramele copilăriei

RADU VIDA

A înnebunit Planeta?

Mişcările populaţiilor sunt în continuă creştere. Şi asta nu e bine. Nu e bine deloc! Nu mă refer aici doar la problemele de adaptabilitate de climă, culturi, stil de viaţă. Am în vedere, în primul rând, excluziunea socială, tensiunile dintre băştinaşi şi vinituri şi, mai ales, frustrările migranţilor în ceea ce priveşte viaţa diurnă a lor şi a celor pe care au venit să-i căpuşeze.

Probleme cu dislocările masive de populaţii sunt peste tot. Iar adaptabilitatea este una dinte cele mai importante. Dar, dacă populaţia adultă, se adaptează, copiii au cel mai mult de suferit.

Într-o recentă intervenţie, Înaltul comisar ONU pentru refugiaţi, Filippo Grandi a subliniat faptul că nu mai puţin de 28 de milioane de copii din lumea asta trăiesc fără un adăpost. Cifră cutremurătoare, la care se adaugă faptul că 51 la sută dintre refugiaţii acestei lumii sunt copii.  Asta, în condiţiile în care copiii reprezintă o treime din populaţia lumii.

Cauzele acestui dezastru umanitar se regăsesc în apetenţa ţărilor dezvoltate pentru forţă de muncă ieftină. Numai bună de exploatat. Datorită scăderii  demografice în ţările cu economie avansată, liderii mondiali au deschis cutia pandorei. Şi, sub falsele invitaţii la un trai mai bun, au momit, pur şi simplu, oameni de te miri unde, spre a veni în ţările lor şi a face acele munci pe care populaţia autohtonă le refuză. Sigur, procesul este mai vechi, dar accelerarea descoperirilor ştiinţifice a condus la o nevoie tot mai mare de forţă de muncă şi, în consecinţă, la înzecirea invaziei de semeni dinspre ţările sărace spre cele bogate.

Copiii însă au cel mai mult de suferit de pe urma acestor dislocări de populaţii. Ţările dezvoltate nu s-a străduit să dezvolte adăposturi cât de cât corespunzătoare pentru refugiaţi, căile de intrare la graniţe nu sunt dotate cu un minim pentru asigurarea unei vieţi de tranziţie decente, asta ca să nu vorbim de precarele posibilităţi de a asigura o educaţie suficientă şi servicii pentru copii disperaţi. Spunem „disperaţi” şi nu exagerăm deloc, pentru că, numai în acest an, 24.000 de copii au ajuns în Italia, neînsoţiţi, pe cale maritimă, şi în condiţii de sănătate dintre cele mai precare. Nu se ştie exact numărul celor care au murit pe drumul lor spre „o viaţă mai bună”.

La Geneva s-a făcut un bilanţ al tuturor relelor aceste lumi şi mai ales a acelei părţi a populaţiei care trec prin sărăcie, război, foamete, promiscuitate.

Vorbe!

Nu s-a ajuns la nici o concluzie, decât, aşa, teoretic. De mai multă vreme, ţările furnizoare de „material uman” pentru ţările dezvoltate ale lumii cer o mai mare accelerare a dezvoltării ţărilor sărace pentru oprirea exodului. Ţările bogate, însă, închid ochii şi preferă copii, tinerii, pentru nevoile lor demografice şi de forţă de muncă. Din această dilemă nu se poate ieşi. Şi, cu toate că promisiuni de dezvoltare şi ajutorare există, măsurile birocratice şi lipsa de voinţă politică face ca drama celor mai fragede vlăstare ale planetei să se amplifice.

Trist.