Dr. Adela GOLEA: Pe un copil nu numai primul-ajutor trebuie să-l înveţi

„Ar trebui regândită modalitatea în care ne educăm copiii, pentru că este bine să ştie matematică şi română, dar trebuie să ştie şi să se descurce în viaţă. Nu numai partea medicală, de acordare a primului ajutor, de oprire a unei hemoragii, de compresiune pe o plagă sau de aplicare a unui bandaj trebuie să ştie, ci şi cum să supravieţuiască, să se ferească de pericole, cum să se descurce în situaţii neaşteptate” – declara, zilele trecute, dr. Adela GOLEA, medic şef UPU-SMURD din cadrul Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă Cluj. În interviul acordat ziarului Făclia, dr. Adela Golea revine asupra necesităţii de a regândi modul în care sunt educaţi, pentru sănătate, copiii, dar vorbeşte şi despre riscurile pe care le prezintă perioadele de caniculă pentru bolnavii cronici (şi nu numai!).

– Care sunt cele mai frecvente afecţiuni generate sau amplificate de schimbările bruşte de temperatură, cu care pacienţii ajung la Urgenţă?

– Perioada aceasta de vară pune mai multe probleme, în special pentru cei care au boli cronice – de care ştiu sau de care nu ştiu. O problemă este pentru persoanele cardiace şi hipertensive, pentru că aceste variaţii de temperatură şi variaţii de presiune atmosferică duc la variaţii mari de tensiune, duc la modificări ale patului vascular, ale dimensiunii vaselor. Când este foarte cald, acestea se dilată şi tensiunea scade. Dacă omul intră brusc într-o cameră cu aer rece sau cu aer condiţionat, acestea se contractă şi atunci tensiunea creşte şi ea, brusc. Este mai greu de reglat un tratament al hipertensivilor în această perioadă dacă ei nu găsesc o soluţie de a sta la o temperatură relativ constantă. Deci, deşi e cald afară, recomandarea nu este să bea lichide foarte reci sau să intre brusc în camere cu aer condiţionat.

– Asta la cei hipertensivi. Dar la cei hipotensivi?

– La cei hipotensivi, cu căldura este şi mai rău, pentru că se duce valoarea tensională şi mai mult în jos. Aici, recomandarea este să se hidrateze, să bea lichide – inclusiv cei care iau diuretice, medicamentele acelea care cresc debitul de urină. Ele sunt indicate pentru a nu rămâne apa în organism, dar în condiţiile în care pacientul transpiră, dacă este cald, în condiţiile în care se dilată vasele şi creşte capacitatea lor de a acumula lichide, este necesar ca el să consume lichide. E foarte uşor pentru cineva să-şi dea seama când începe să se deshidrateze, pentru că începe să-i fie sete, iar dacă îi este sete, trebuie să bea apă. Mulţi se gândesc: „Mi s-a spus că am prea multă apă în corp, iau diuretice şi atunci n-are rost să mai consum lichide”. Ce se întâmplă? Se deshidratează, şi atunci încep să apară tot felul de tulburări – pot să apară tulburări de echilibru, tulburări de vedere, pacientul să se concentreze mai greu -, până la spasm cerebral. De aceea este important să consume lichide şi să stea la o temperatură relativ constantă. Mulţi ies afară, unde sunt 30 de grade, după care intră brusc într-o încăpere unde dau drumul la aer condiţionat şi stau la 15-16 grade. Aceste variaţii de temperatură nu sunt bine pentru această categorie de pacienţi.

Sunt, după aceea, pacienţii vârstnici sau copiii, care se deshidratează mai repede. Şi ei trebuie să consume multe lichide. Apoi, mai avem o categorie de pacienţi, care pot fi tineri, dar care lucrează în condiţii de temperatură crescută şi care trebuie, iarăşi, să se hidrateze. Sunt bucătarii sau cei care lucrează la cuptoare. În cazul lor trebuie să existe un consum mare de lichide, dar şi de săruri.

– Ce înseamnă „săruri”?

– Sodiu, potasiu, calciu… Ei trebuie să consume şi legume şi fructe sau, dacă transpiră mult, să-şi asigure necesarul de săruri minerale din tabletele care pot fi adăugate la alimentaţia de zi cu zi. Sau, să consume apă minerală. Aici însă aş avea o rezervă, pentru că nu toate apele minerale care există pe piaţă au în compoziţie aceste săruri, în mod echilibrat. Există, în schimb, în farmacii, aşa-numitele săruri de rehidratare, care se pot adăuga în ceai, în lapte, în suc etc.

– În perioadele de caniculă din vara aceasta aţi avut cazuri deosebite, la UPU?

– N-am avut cazuri legate direct de temperatură, pacienţi care să facă hipertermie, şoc de căldură, dar numărul de cazuri care ajung la noi a crescut. Sunt pacienţi care se decompensează şi vin la Urgenţă la o săptămână sau la zece zile după ce au fost externaţi din alte secţii de medicină internă, de cardiologie, şi care îţi documentează că şi-au luat tratamentul.

Mai este o categorie de pacienţi care trebuie să se hidrateze în perioadele acestea – cei care au litiază renală. În cazul celor care au pietre la rinichi, dacă nu beau suficiente lichide, dacă este cald şi transpiră, s-ar putea ca acele pietre să crească în dimensiuni, pentru că stagnează urina, să migreze şi să dea colici. Vara, în general pacienţii cu litiază renală încep să vină cu colici renale repetitive. Şi ei trebuie să aibă grijă să bea multe lichide.

Mai sunt, apoi, cei care lucrează, la temperaturi ridicate, la înălţime, în special cei din construcţii, care ar trebui să aibă la ei, în permanenţă, apă. La înălţime, pe schele, fiind expuşi direct la razele soarelui, se poate întâmpla foarte repede să se deshidrateze, să ameţească, să facă aşa-numitele sincope.

– Cât de pregătiţi sunt pacienţii, cetăţenii, în general, să reacţioneze în astfel de situaţii, indiferent că e vorba de ei înşişi sau de altcineva?

– Este greu de spus, dar suntem deficitari, aici. Şi atunci, eu cred că ar trebui să umblăm, din nou, la partea aceasta de educaţie, să o regândim, pentru că în acest moment nu există o abordare sistematică – de la nivel de copil, de şcolar, de tânăr şi mai apoi de adult, de vârstnic – a măsurilor pe care o persoană trebuie să le ia în diferite etape ale vieţii şi ce trebuie să facă pentru a-şi menţine sănătatea; ori, dacă apare vreo boală, să ştie de ea şi să ştie cum să se trateze. Măsurile acelea, unde noi spunem că fiecare este doctorul lui. De ce? Pentru că o cantitate de lichide ţi-o dozezi singur, ea nu e aceeaşi la toate persoanele, e în funcţie de organismul fiecăruia. La fel, cantitatea de alimente pe care trebuie să ţi-o administrezi, suplimentul de vitamine, suplimentul de proteine, dacă trebuie, pentru că munceşti mai mult, fizic, şi atunci îţi trebuie mai mult. Cantitatea de grăsimi, mai mare, pentru că faci muncă fizică grea. De aceea zic că aici ar trebui o pregătire, cum spunem noi, pentru o viaţă sănătoasă.

– Pregătire care să înceapă din şcoală.  

– De la cei mai mici. Pregătirea asta ar trebui să aibă mai multe aspecte: cum te îngrijeşti, de câte ori te duci să te vadă un medic de familie, să ştii dacă eşti dintr-o familie cu risc – pentru că sunt şi riscuri genetice de a face anumite boli -, sau locuieşti într-o zonă geografică cu anumite riscuri. De exemplu, avem şi noi zone, în România, care sunt sărace în iod, iar cei care locuiesc în acele zone vor dezvolta patologii de glandă tiroidă.

– Ce riscuri sunt cunoscute pentru Cluj?

– În Cluj nu există acest risc generat de lipsa de iod. Clujul este însă pe riscul porţiunii de nord a ţării, al consumului crescut de grăsimi şi al consumului crescut de tării. Fiind oraş, şi fiind oraş mare, trebuie să nu uităm că există stres şi există foarte multă poluare. Apoi, avem în ultimul timp un număr mare de fumători activi. Dacă sunt mulţi fumători activi, vor fi mulţi şi pasivi. Or, dacă trăieşti într-o casă sau într-o colectivitate în care se fumează, şi tu, ca fumător pasiv, vei avea anumite riscuri, nu numai cel activ.

Suntem o zonă cu o incidenţă destul de mare a hipertensiunii – şi necunoscute! Cum zicem noi, hipertensiunea, diabetul şi obezitatea sunt boli „domneşti”, în sensul că, dacă ştii de ele, le monitorizezi, le tratezi, poţi mult şi bine să supravieţuieşti cu ele. Dacă, însă, nu ştii, sau le neglijezi, acestea dau foarte multe complicaţii, care pot face ca, la o vârstă tânără, pacientul să rămână cu un handicap – face un accident vascular cerebral, rămâne cu un deficit, sau face o neuropatie şi nu mai poate să meargă bine, din cauza diabetului, sau ajunge să nu mai vadă bine, din cauza complicaţiilor diabetului. De multe ori lumea zice: „De ce să mă duc la medic, că acuma-s sănătos!”. Nu este aşa. Familiile ar trebui să fie informate, să fie supravegheate în funcţie de ce au, ca şi dat genetic, ca mediu în care trăiesc, să ştie dacă pot ameliora ceva. Să nu ajungă să dezvolte o boală care să avanseze foarte repede. La noi, însă, conceptul este altfel: „Nu ştiu şi atunci nu mă interesează şi sunt bine!”. Este greşit! De ce? Pentru că în momentul în care se depistează o boală în stadiu de complicaţii, medical nu mai ai foarte multe de făcut. Populaţia, însă, nu înţelege asta.

– Aţi derulat, în lunile mai şi iunie, în parteneriat cu Inspectoratul Şcolar Judeţean Cluj, un proiect pilot de pregătire a elevilor din câteva şcoli clujene în acordarea primului-ajutor. Care a fost reacţia copiilor la oferta dvs de a-i învăţa cum să se ajute singuri, la nevoie, sau cum să-i ajute pe ceilalţi, care au o problemă de sănătate?

– Copiii au fost foarte doritori să înveţe. Copiii pun întrebări, vor să ştie cât mai multe. S-au comportat, toţi, foarte bine, au fost foarte interesaţi să afle chiar mai mult decât ne pregătisem noi să îi învăţăm.

– Ce i-a interesat în mod special?

– I-a interesat foarte mult să ştie ce trebuie să facă dacă se lovesc, dacă le curge sânge, ce fac dacă găsesc pe cineva căzut, cum să se comporte dacă cineva din familie – mama, tata,  bunicul, bunica – are o problemă de sănătate, îi este rău, cum să-l ajute, ceea ce este îmbucurător. Şi atunci, cred că este datoria profesioniştilor de a pregăti un sistem de instruire în trepte, de la o vârstă fragedă şi până la maturitate.

– Credeţi că ar trebui elaborat un curs, un ghid, un manual…?

– Dacă pui un curs, înseamnă că trebuie să adaugi ore în plus la programa şcolară, care oricum este foarte încărcată. Există însă perioadele de Şcoală Altfel în care se pot programa astfel de activităţi, de instruire în acordarea primului-ajutor. La fel, în perioadele de tabără. Numai că totul trebuie să fie bine organizat şi structurat în aşa fel încât să-i ofere copilului toate informaţiile, în mod clar şi precis.

Pe un copil nu numai primul-ajutor trebuie să-l înveţi. Un copil trebuie să înveţe, de exemplu, de mic, şi cum să-şi întreţină dinţişorii, trebuie să înveţe şi cum să stea în bancă, pentru ca să-i rămână coloana dreaptă, şi ce exerciţii să facă pentru asta. Trebuie să înveţe şi cum să-şi poarte ghiozdănelul, ca să nu stea pe un umăr şi după aceea să ne trezim că are un umăr mai sus şi un umăr mai jos sau că-l doare spatele sau că-l doare umărul. Deci, sunt multe lucruri care trebuie puse cap la cap şi care nu necesită o oră separată, la şcoală, sau două ore separate, ci pur şi simplu trebuie introduse pe actuala programă, în timpul în care se fac alte activităţi.

– Cu copiii există o rezolvare. Ce facem însă cu adulţii care nu ştiu nici ei să se comporte în diferite situaţii, să zic, „de urgenţă”?

– Eu aş porni tot de la copii, şi vă şi spun de ce. Copiii sunt foarte buni comunicatori şi nu au atâtea rezerve în a-şi expune părerile, ca adulţii. Copilul care a învăţat ceva nou şi interesant se duce acasă, iar mama şi tata, şi dacă vor şi dacă nu vor, şi dacă-s obosiţi, şi dacă nu, trebuie să asculte şi să afle ce a învăţat el că trebuie făcut în anumite situaţii.

– Oarecum, copilul devine „învăţătorul” adultului…

– Exact. Dar acest lucru trebuie, într-un fel, exploatat. Noi am avut această experienţă când am organizat un „maraton al resuscitării”: copilaşii îşi trăgeau de mână părinţii să vină să se „joace” şi ei pe manechine, pentru că ei iau totul în joacă, nu văd nici un impediment în faptul că nu cunosc manopera, nu le este ruşine să întrebe, nu le este ruşine să încerce de mai multe ori. Adultul, însă, are aceste reţineri: „Nu mă duc să fac lucrul ăsta pentru că nu ştiu, mă fac de ruşine”. Sigur, este ilogică această temere, într-un fel, pentru că nimeni nu s-a născut învăţat.

Revenind la ceea ce am spus mai înainte: copilul se duce acasă, spune ce a învăţat, iar părintele îl ascultă, se uită la el şi poate chiar îl antrenează, îl încurajează să facă ce a învăţat, pentru ca, după aceea, să-şi pună problema: „Dacă el, copilul, ştie, trebuie să ştiu şi eu, fiindcă dacă mă întreabă ceva, trebuie să ştiu să îi răspund”. În felul acesta, considerăm noi, învăţând copiii, vom reuşi cumva să schimbăm şi mentalitatea adulţilor. Acesta, însă, este un drum de lungă durată.

Pe de altă parte, societatea trebuie să înţeleagă, şi mai ales să înţeleagă angajatorii, că până la urmă există şi o posibilitate de a condiţiona o anumită categorie de personal expus anumitor riscuri, la a învăţa anumite tehnici de prim-ajutor. Şi, aşa cum îi trimit, de exemplu, la cursuri de engleză, să-i oblige să participe la un curs de prim-ajutor, ca să ştie cum să se îngrijească dacă i se întâmplă ceva la servici, pe riscurile de acolo, pentru că fiecare unitate poate să aibă riscurile ei. Va veni timpul când şi la noi angajatorul îşi va dori să aibă oameni sănătoşi, care sunt eficienţi la servici şi care nu-şi iau multe zile de concediu medical.

– La SMURD derulaţi astfel de programe de instruire în acordarea primului ajutor, şi pentru adulţi?

– Da, şi le-am adaptat şi pe categorii. În ce priveşte iniţiativa de a instrui copiii, aceasta a venit chiar de la colegi de-ai noştri care au copii şi care au observat unele lucruri la şcoală, şi anume că aceşti micuţi nu ştiu aproape nimic, ce să facă, în momentul în care un coleg de-al lor are, să zicem, o convulsie, fiindcă sunt şi copii cu epilepsie, sau i se face rău. În astfel de cazuri se strâng toţi în jurul lui, al celui cu probleme, se uită la el, nu ştiu să strige după un adult, nu ştiu să sune la Salvare, şi până îşi dă unul seama că se întâmplă ceva grav, au trecut minute în şir. De aceea încercăm să pornim de aici, de la o vârstă fragedă.

Am făcut şi facem şi cursuri pentru adulţi. Au existat diverse companii care ne-au solicitat. De exemplu, am făcut cursuri de instruire pentru cei care au lucrat la autostradă, sau pentru muncitorii de la fabrici de ciment, pentru că aveau, acolo, multe accidente. Pe site-ul SMURD Cluj este un formular de înscriere la cursuri de prim-ajutor. În momentul când sunt minim 15 persoane înscrise, se poate organiza un curs. Precizez însă că noi nu facem cursuri teoretice, ci cursuri practice, simulări pe manechine, şi de aceea preferăm grupe mici de persoane.

M. TRIPON