DOMINATORI ŞI DOMINAŢI • Convorbire cu prof. univ. dr. Emilian Merce •

– Confesiuni şi evocări. Un supratitlu pentru cartea dumneavoastră „Pauze îngîndurate”. Şi ziceţi dumneavoastră, stimate domnule profesor, că „popasurile pe drumul vieţii sînt ritualuri tipice de întoarcere spre origini”.
– Iar eu vă pot răspunde, tot din carte: „Asociată cu acea minimă probabilitate de 10, venirea mea pe lume s-a întîmplat la 26-07-1941, într-un loc pe care strămoşii mei l-au dorit ascuns de vederea multor oaspeţi nepoftiţi, Valea Paşcului, satul Ghighişeni…” (judeţul Bihor n.n.). Aici am făcut ciclul primar şi un an din cel gimnazial. Apoi gimnaziul s-a mutat în oraşul Dr. Petru Groza, localitatea Ştei, cum este cunoscută în zonă. În 1960 am terminat liceul teoretic. Profesorii mei de matematică m-au îndemnat să mă duc la facultatea de profil. Provenind dintr-o familie simplă de ţărani, cu posibilităţi financiare limitate, n-am putut să le urmez sfatul. Aşa m-am hotărît să mă duc la Institutul Agronomic. În 1965, la Cluj am absolvit ca şef de promoţie şi, prin repartiţie guvernamentală, am ajuns preparator la catedra de organizare (actualul management). Încă din facultate, la Institut, pe lîngă Facultatea de agronomie a apărut şi cea de zootehnie şi, după vreo doi ani, şi medicina veterinară. Cu vremea, am devenit asistent, apoi lector şi aşa mai departe. Una din secţiile de la Ştiinţe Economice, cea de contabilitate şi economie agrară, s-a mutat la Agronomie. Fiind criză de cadre, decanul de atunci, profesorul Iosif Timen, m-a rugat să predau şi una din disciplinele cu profil economic, statistica. Era nevoie să-mi completez studiile, aşa că am devenit din nou student, la Ştiinţe economice, unde am primit cea de a doua licenţă. Secţia noastră s-a mutat din nou, aşa că am devenit cadru didactic la Ştiinţe economice. Pînă în 1992, cînd am revenit la USAMV Cluj. Aici nu existau laboratoare, nu aveam colegi specializaţi.A început o muncă asiduă pentru completarea acestor goluri. Încet, încet această catedră s-a populat cu oameni de valoare. Oameni de profil şi informaticieni pentru laboratoare. Şi oferta noastră profesională a devenit mai atractivă. În decurs de vreo 5 ani am realizat noi specializări: inginerie economică, alimentaţie publică şi turism.

– Sînteţi unul din intelectualii care nu s-a mulţumit numai cu cariera profesională. Ci a observat, a cercetat şi şi-a expus ideile despre „faţa ţării”, cum spuneaţi undeva. Una din dovezi, masiva lucrare „România după 1989…”
– Da. S-au ajuns, o duc bine şi, unii dintre ei, n-ar vrea nicidecum să-şi împartă beneficiile cu … cei de jos. Trebuie să vă spun că noi am fost 7 fraţi. Unul a decedat timpuriu, dar toţi au avut posibilitatea să se califice. N-au putut-o face decît după război, în regimul acela, într-adevăr, sălbatic din perioada stalinistă, cu nuanţări apoi, pe care e bine să le subliniem. Şi toţi au devenit meseriaşi. Unii la locul de muncă, pe şantier, la Ştei şi Băiţa, unde ruşii au cărat uraniu neselectat, blocuri cu piatră cu tot, şase garnituri pe zi, că te săturai să tot numeri la vagoane! Cînd eram mic, ai mei mă trimiteau cu animalele. În bocceluţă – o bucată de mălai. Prietenii mei, la fel. Întreg satul, dealtfel, se hrănea doar cu acest aliment. Mai tîrziu am consultat registrul statistic al Coroanei regale Şi mi-am dat seama că eram un popor năcăjit. Iar povestea cu bunăstarea din perioada interbelică… legendă! E drept, noi aveam ceva export, dar exportam cereale. Porumbul şi orzul erau destinate fabricilor de spirt.

– Totuşi, bursa de la Brăila…
– Hîm, am un studiu pe această temă. Totul este un mare balon de săpun. Treaba cu „grînarul Europei”, şi „stabilirea preţului grîului la Brăila” sînt invenţii. Noi, românii, avem multe calităţi. Dar, în general, le folosim în a… ne descurca. Nu avem determinarea aia pe care o vedem la polonezi, spre exemplu. Avem multă inteligenţă, dar n-o folosim unde trebuie. Avem însă şi două păcate majore: naivitatea, care vine din ştirbirea stării noastre culturale de-a lungul secolelor, şi miturile găunoase. Internetul este garnisit cu asemenea lucruri, de care ştim numai noi, românii. Dacă ne ducem la alte surse, vedem că nu sînt citate de nimeni, nu sînt recunoscute de nimeni. La ce ne foloseşte? Numai la derutarea altor şi altor generaţii. Înainte de a scrie studiul despre Brăila, l-am întîmpinat pe unul din profesorii cu care am avut un doctorand în co-tutelă. Şi l-am rugat să încerce să afle ce se întîmplă cu Brăila. A fost sau n-a fost? Aşa ceva nu există nicăieri, mi-a spus. Întîmplător, în producţia asta de afişări pe Internet, am găsit un material, unde sînt trecuţi toţi paşii care s-au făcut în istoria burselor, în general, inclusiv bursa cerealelor. Japonia, Franţa, Germania… inclusiv Bursa de la Chicago (1865). De ce nu ne-a băgat pe noi nimeni în seamă? Pentru că portul Brăila era un punct strategic, militar, în primul rînd. Patronat de otomani! N-avea nici o treabă cu puterea de decizie a românilor. Nici poveste. Chicago a devenit piaţa mondială a cerealelor, unde se stabilea inclusiv preţul. Asta, pentru că, spune materialul pe care l-am găsit, întreprinzătorii vremii au găsit această formula, la vremea respectivă o mare descoperire, de înmagazinare şi păstrare a produselor cerealiere şi a ieşi pe piaţă cînd preţul devenea convenabil. Cu forţa şi cantitatea enormă de cereale depozitate puteau într-adevăr să determine preţul cerealelor pe plan mondial. Ca să nu mai spun că bietul ţăran român de atunci, cu tehnologia modestă pe care o avea, nu putea produce grîu de calitate. Nu ne puteam bate cu calitatea produselor americane nici atunci, cum n-o putem face nici acum. Repet: bursa este dominată de cel care are potenţial. În cazul cerealelor: depozite, cu care se poate jongla. Cel mic este un învins, din capul locului. Acelaşi lucru se întîmplă şi în bursa financiară. Depozitele pe care americanii le stăpînesc prin tiparniţe se ascund în spatele forţei militare. Aşa îşi pot permite, inclusiv în emisiunile monetare, să iasă pe piaţă cînd apar nişte dezechilibre. Cei mari îşi ajustează întotdeauna alunecările, iar cei mici… plătesc.

– Asta îmi aminteşte de faptul că noi am intrat în Europa ca să ne întîlnim, cu nişte parteneri…
– Dar am dat de noi stăpîni. Entuziasmul ne-a făcut să nu vedem, în prima clipă, că şi în Europa sînt ţări dominatoare şi ţări dominate. Şi e foarte greu de depăşit acest statut. Ne iau… faţa tot felul de ştiri despre cîte s-au făcut. Da. E drept. S-au făcut. Dar cam tot ce am făcut în România în anii din urmă s-a făcut pe datorie. Am ajuns la 101 miliarde de euro. Şi unde sînt aceşti bani? În buzunarul celor care pretind că ne ajută. E clar că se dau bani după principiul: dă peşte, dar nu da undiţa! Cu alte cuvinte, totul s-a făcut pentru receptorii senzoriali. Şi, observaţi, din toţi banii aceştia, nimic nu s-a dat pentru revigorarea economiei reale. Aşa, sîntem sortiţi să rămînem cu palma întinsă.

– În acest mare concert mondial noi, românii avem vreo şansă?
– Poate părea surprinzător ceea ce spun acuma. Dar în 1989 am pornit cu stîngul. În 1968, încă la vizita lui De Gaulle, s-a vorbit de a treia cale. Noi ar fi trebuit să alegem această cale: cea a Chinei. Adică, o societate reglementată cu stimularea iniţiativei private, într-un context legislativ foarte temeinic gîndit. Apoi, am făcut o mare greşeală că am intrat în UE cu capul plecat. Volanul… nu mai e la Bucureşti. Iar noi sîntem cu lesa pusă. Am intrat în NATO. Şi ferească Dumnezeu de un conflict major! Am fi printre primii vizaţi. Care ar fi fost soluţia? Soluţia finlandeză. Ce popor înţelept! Au avut şi ei o groază de probleme cu ruşii. În al doilea război mondial, n-au trecut graniţa disputată între ei şi Uniunea Sovietică. Li s-a făcut şi lor curte să intre în NATO şi să devină un for de propagandă împotriva ruşilor. Ei şi-au văzut şansele de a-şi promova interesele într-un context neutru. Poziţia de neutralitate a României ar fi fost calea spre progres. Dar cu cine? Pentru că, noi, toţi, sîntem marcaţi de naivitate şi miturile găunoase. Cuza cînd a făcut reforma, Cuza pe care eu îl numesc acest Bismark al României, s-a dovedit a fi un modernizator al ţării, cu metode mai contondente, să spunem, dar cu o redistribuire a bogăţiei, mai ales a celei funciare, pe zonele care, de-a lungul istoriei, n-au cunoscut binele. Cînd s-a atins de averile boiereşti şi mănăstireşti, i s-a pus capac. Şi mai marii ţării n-au gîndit că o ţară nu poate progresa dacă nu are miez. Nu am avut şi nu avem nici astăzi o clasă de mijloc. La toamnă, am să prezint la Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice un studiu pe tema distribuţiei fondului funciar pe grupe de mărime a exploataţiilor agricole. Am făcut un studiu comparativ între Austria şi România. Austria are o amplitudine a acestor mărimi a exploataţiilor pînă la 250 de hectare. Nu au ferme mai mari. Iar distribuţia suprafeţelor este după o curbă normală. Adică: miezul, cei cu 30, 40, 50 de hectare la cultura mare deţin majoritatea. La noi, amplitudinea este pînă la… 30.000 hectare. Iar curba împărţirii fondului funciar este… cu burta în jos. Exact ca în perioada feudală. Asta e în agricultură. Dar, vedeţi dumneavoastră, şi în industrie e la fel. E nevoie de miez. De clasă de mijloc. Am avut giganţi. Acum avem mici întreprinderi. Toate-s necesare. Dar miezul – s-a dovedi – este cel mai valabil. Acolo se naşte adevăratul spirit concurenţial. Pentru că cei mici n-au cuvînt în concurenţă, iar cei mari au tot cuvîntul. Adică, politică de monopol. Şi-atunci, economia se blochează.

– În studiile dumneavoastră lăsaţi porţi deschise?
– Categoric da. Nu acuz. Constat. Şi tocmai din acest punct de vedere sînt uimit cînd intelectuali de marcă compară România cu Elveţia şi spun că am fi arătat aşa, ca Elveţia, dacă n-ar fi fost comunismul! Absolut uluitor! Dar în cazul intelectualilor nu este vorba despre neştiinţă. Ci, în mare măsură, de un anume soi de oportunism. Titu Maiorescu califica România antebelică ca ţara formelor fără fond. Se păstrează această apreciere, severă, desigur, şi în perioada interbelică. Formele, şi după 1989, au fost populate cu membri ai Academiei, ai Legislativului, ai Executivului, ai structurilor informative şi de forţă ale Statului cu oameni fără de valoare şi remuneraţi regeşte. Din toţi aceştia, ar mai vrea cineva să se întoarcă la o societate – nu spun comunistă! – dar la o societate în care binefacerile şi plusvaloarea să fie împărţite într-un mod cît de cît omenesc? Între cei care populează formele şi între cei care populează fondul? Nimeni nu mai este de acord! Asta este cauza principală pentru care noi nu putem să depăşim anumite tare istorice. Portavocea este la cei care populează formele. Cei care populează fondul au doar dreptul şi posibilitatea să-şi… plîngă suferinţa. Cei care fac mai mult, sînt imediat acuzaţi de comunism. La reforma lui Cuza, încă, şi liberalii i-au acuzat pe ţăranii care şi-au angajat avocaţi: huo, comuniştii!

– Poate o societate viitoare…
– Tinerii, fără nişte acumulări substanţiale, despre popor, despre istorie, vor „o ţară ca afară”. Cum? Oamenii aceştia nu ştiu că lumea este împărţită între dominatori şi dominaţi. Dominatorii sînt cam 20 la sută. Dominaţii… reprezintă diferenţa. Cînd ne-am împăunat cu denumirea de „capitalism”, nu ne-am dat seama că dominatorul nu vine la cel sărac ca să dea. Vine să… ia. Ce? Resurse. Acest blestem se traduce aşa: cu cît au mai multe resurse, cu atît sînt supuşi la mai multe cazne. Şi au găsit, în vremurile moderne, acest furtişag: nu cu forţa, nu cu ciomagul. Cu pixul! A trebuit să treacă 26 de ani ca să ne dăm seama că aşa ne-am primit lesa de care vorbeam.

– Putem încheia ceva mai optimist?
– Nu. Eu sînt sceptic în ceea ce priveşte remedierea situaţiei. Cu opţiunile noastre de UE şi NATO nu mai avem putere de decizie. Guvernul de la Bucureşti nu are nici un cuvînt de spus, într-o Românie care este dominată de afară, într-o Românie cu foarte mulţi oportunişti, într-o Românie care a dezlegat totul: vînzările de pămînt (o treime din pămîntul nostru este în posesia străinilor), apoi retrocedările şi aşa mai departe. S-ar putea să se producă un transfer tehnologic de pe urma venirii noilor stăpîni. Numai că – iarăşi e vorba de statutul tragic al poporului român – ei se vor regăsi, în acest contex, tot pe post de slugi. Pe termen scurt, formula asocierii este cea mai la îndemînă. Agricultura a fost destructurată. Pe o regie şi scenariu străine. Sigur, cu ajutorul „partidelor istorice”. Dar şi statutul de… piaţă de desfacere se poate cîrpi. Nu e întoarcere la comunism! Dar asociaţiile ar trebui să aibă o bază legislativă stimulativă. Cu facilităţi mai ales în relaţia cu băncile.

– Cu care bănci? Mai există bănci româneşti care să fie interesate de progresul agriculturii?
– Străinii nu vin să-l crediteze pe badea Ion, să-şi modernizeze ferma. Ei vin să facă profit. Dar există pîrghii care îi pot determina să facă ceva şi pentru agricultura românească.

Convorbire realizată de
Radu VIDA