Doar noi înşine

Ilie CĂLIAN

Nu vă ascund că privesc cu îngrijorare feluritele anunţuri referitoare la ce are de gînd să facă, în viitorul apropiat, Guvernul Ponta în legătură cu majorarea salariilor bugetarilor, paralele cu majorarea salariului minim pe economie. Să fie clar: o majorare aberantă a salariilor din sistemul bugetar nu se poate face fără ca, înainte, economia reală – înseamnă economia privată – să-şi fi mărit considerabil performanţele, adică profitul, din care să vină bani la buget. Pentru cei care nu pricep: în primul rînd, trebuie să fie plătiţi producătorii şi abia, din ce rămîne, adică din ce vine la buget, să fie plătiţi bugetarii, care, efectiv, nu produc, decît pe căi intermediare, sau salvează daunele.

Aud mereu feluriţi sindicalişti bugetari care cer 6% din PIB. Nici din declaraţiile lor “la nivel naţional”, nici din discuţiile mele private cu anumiţi “responsabili” sindicali n-am putut ajunge la convingerea că aceşti oameni sînt chiar conştienţi în legătură cu ce vorbesc. Cred că v-aţi săturat auzindu-i că le trebuie, neapărat, 6% din PIB! Vă asigur două lucruri: ei nu ştiu cîţi bani le trebuie pentru învăţămînt sau sănătate – ca să nu ma refer decît la două domenii cu lideri sindicali vocali – şi nu ştiu cam cît şi cum s-ar putea obţine acei bani din PIB – bani produşi, evident, de economia reală, nu de ei!

Unei foarte “vocale” doamne sindicaliste, care îmi explica două lucruri – că trebuie să crească PIB-ul şi să crească procentul “lor” la 6% – i-am explicat că putem obţine o creştere a PIB pe seama instituţiilor de învăţămînt printr-o decizie guvernamentală simplă: în fiecare dimineaţă, la fiecare şcoală din România, vine o echipă de muncitori care sparge toate geamurile şcolii – iar, apoi, altă echipă le pune la loc. Evident, creşte PIB-ul, întrucît creşte producţia de sticlă pentru geamuri, cresc cumpărăturile pentru scule de distrus/ instalat geamuri, cresc cumpărăturile de camioane care transportă geamurile, salariul muncitorilor etc., cresc vînzările de motorină şi alte vînzări – dar şi scade şomajul. E simplu: dărîmăm şi reclădim. Cel puţin, nu se pierde nimic. De la 1990 încoace avem experienţa unei ţări care doar a dărîmat – iar acum începe să clădească, de aşa manieră, încît să ajungem la PIB-ul din 1989!

Exemplul meu de mai sus, cu o doamnă supersindicalistă, nu este o simplă glumă. Faptul că nici măcar marii lideri sindicali nu înţeleg ce este PIB, ce sînt mecanismele economice ale aşa-numitei economii de piaţă (dar economia socială de piaţă, inventată de RFG, imediat după război?!), sau că nici măcar “investitorii” români – mărunţei, după capital (liberalii, care se laudă că ar fi moştenitorii Brătienilor, au uitat complet deviza “Prin noi înşine”, destinată capitalului autohton) nu mai ştiu “cu cine, votează”, toate astea demonstrează că niciodată România n-a ajuns atît de “jos”. Dar cine să fie de vină, decît noi înşine?!