DISPONIBILITĂŢI AFECTIVE ÎN OGLINDA CETĂŢII – de vorbă cu doamna Irina PETRAŞ, preşedinte al USR, Filiala Cluj –

Uniunea Scriitorilor. Sumă de virtuţi ale luminii din cuvinte. Aici, pe strada Universităţii 1, la etaj, Timpul scriitorilor vîsleşte în ritmul de graţie al contemporaneităţii. Intenţia reportajului se.. năruie în sine, pentru că ar trebui, pur şi simplu, să ştiu mai multe decît interlocutorul meu. Nu-i cazul. Aşa că, dragii mei cititori, nu-mi rămîn decît uneltele interviului. Aşa, singur, într-o încăpere ce a scris istorie şi s-a aliniat necondiţionat prezentului. Încercînd să-i desluşesc mărturisirile:

– În 1949, cînd USR a început o nouă etapă de dezvoltare, ca să zic aşa, au apărut şi primele filiale în ţară. Clujul este una dintre ele, în decembrie 1949. Documentul pe care îl am este nr. 1 al Almanahului Literar, unde scrie că acest Almanah aparţine Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor… Prin urmare, filiala are ca „act de înfiinţare” acest almanah, care avea să devină Revista Steaua. Anii ’50? Erau puţini scriitori pe atunci. Şi nu se puteau face prea multe pentru nişte nume precum Lucian Blaga, Ion Agîrbiceanu, Emil Isac. Apoi, Filiala a crescut treptat şi s-a extins. Astăzi numără 290 de scriitori din judeţele Cluj (cei mai mulţi), Bistriţa-Năsăud, Maramureş, Satu Mare, o parte din Sălaj, o parte din Bihor, o parte din Alba şi din Mureş. Acoperă, aşadar, bună parte din Transilvania. La centenarul USR, în 2008, am cercetat arhivele, atîtea cîte sînt (nu stăm prea bine la acest capitol, nu ne înscriem într-o civilizaţie a urmei, cum o numesc eu!) şi am găsit mai multe documente: afişe, registre, liste. Am selectat cîteva pentru a arăta cît de mult puteau face scriitorii şi în alte vremi. Mai dificile, să le spunem. Şi chiar dacă au iz de… epocă şi sunau aşa cum trebuiau să sune atunci, numele care participau la sărbătorirea partidului unic, de pildă, erau, realmente, nume mari. Am reprodus o parte dintre ele în 100 de ani de viaţă literară transilvană, volum alcătuit cu prilejul centenarului. Erau fapte de cultură de mare audienţă, cu toate că, repet, scopul era acela de a marca un eveniment politic. Dar, reţineţi, se făcea prin literatură de calitate, prin lectura unor nume sonore din întreaga ţară. Şi sînt aproape sigură că, la aceste manifestări, scriitorii le vorbeau oamenilor despre literatură ca refugiu, nu ca să fugi de lume, ci ca să o înţelegi mai bine. Literatura ca leac, cu alte cuvinte. În paranteză fie spus, multă lume este de acord că asemenea acţiuni trebuie reluate. Nu este nicidecum nostalgie, ci, mai degrabă, o nevoie a… ambelor părţi de a reface acele descinderi ale scriitorilor în satele noastre, în şcoli, în mijlocul oamenilor, oriunde s-ar afla ei. Acolo unde poţi să recîştigi măcar o parte din statutul acela de „înţelept al satului”, pe care, cel puţin pînă în 1989, cu certitudine scriitorul îl avea. El, scriitorul, era cel care putea să spună direct sau cu ajutorul unor „şopîrle” ce şi cum. Putea să te ajute. Să te înveţe. Să înţelegi lumea prin care treci. În toamna trecută, cînd a fost prima ediţie a Festivalului Naţional de Literatură, cu 100 de invitaţi din ţară, am organizat un adevărat desant scriitoricesc în şcolile Clujului, în facultăţi – au recunoscut cu toţii că a fost momentul cel mai plin, cel mai încurajator şi pentru unii şi pentru ceilalţi. S-au întîlnit faţă în faţă scriitori şi cititori, au putut să vadă că încă există curiozitatea tinerilor faţă de ce înseamnă scriitor, ce înseamnă literatură, ce înseamnă carte şi aşa mai departe. Iar publicul, la rîndul lui, a descoperit că scriitorii nu sînt doar morţii din istoriile literare sau din manuale, că există scriitori vii, cu care poţi intra în dialog; nişte oameni care ştiu să-ţi vorbească şi care ştiu să răspundă la tot felul de întrebări „fundamentale”. Nu pentru că sînt mai înţelepţi. Ci pentru că au acces la ceea ce numeau cei vechi: cuvintele puterii. Acel cuvînt care poate rotunji o idee, care să fie atît de tare a ta, încît să şi-o poată asuma şi celălalt. Iar scriitorul a demonstrat la toate aceste întîlniri că acţiunea trebuie să continue.

– E dificil de vorbit despre un personaj colectiv, fie şi pentru că scriitorul este un singuratic. Şi totuşi, Filiala Uniunii se manifestă ca o entitate lipsită de dogme, aducînd mereu un iz de sărbătoare comunităţii.

– Încă de acum 10 ani, cînd am devenit preşedintele Filialei, am spus că nu mă voi atinge de „singurătăţile” colegilor mei. Uniunea nu are vreun amestec în felul în care îşi organizează fiecare şi îşi gospodăreşte gloria. Singurătatea, de altfel, se potriveşte şi scriitorului, şi cititorului. Fiecare dintre ei se retrage, în colţul preferat, cu prada minţii sau prada numită carte. Mai trebuie să spun că artiştii, scriitorii sînt foarte orgolioşi. Au în definiţia lor orgoliul. Nu poţi să fii foarte modest atunci cînd ţi-ai propus să creezi. Cînd eşti de acord cu Blaga că singura noastră mîntuire este creaţia. Prin urmare, cînd ai ales că eşti sau vrei să fii creator, e limpede că nu mai eşti modest. Eşti orgolios, eşti singuratic, dar în acelaşi timp, scriitorul este acela care se retrage din lume, dă un pas înapoi ca s-o poată vedea mai bine şi s-o poată descrie. Şi devine, curios!, deschis spre lume. Dincolo de toate acestea, nevoia de apartenenţă este una crescîndă. E, cred, un efect al globalizării. Ideea este că în lume se întîmplă, peste tot, la fel, iar orice idee de „la fel” stîrneşte nevoia de a fi … altfel. Nimeni nu renunţă la identitate, chiar dacă plănuieşte uniuni. Cu atît mai mult vreau să fiu scriitor român, cu cît fac parte tot mai net din cultura europeană, la care mă raportez. În vraiştea instaurată după ’89, s-a pierdut busola. Iar haosul a adus şi o doză de panică. Dorinţa de a fi împreună cu cei care gîndesc ca tine – mă refer aici la scriitori, bineînţeles – este foarte puternică. Ea dă siguranţa că nu eşti al nimănui. Uniunea, de aceea, va rezista, cu toate discuţiile, din cînd în cînd inflamate, pe aceste subiect. Şi comentariile care vin dinspre tineri vin, de fapt, din nevoie de Uniune. Ei nu vor s-o desfiinţeze, ci suferă că acest „tată” este sau pare oarecum vitreg. Dar ideea de a fi împreună nu moare niciodată. Apartenenţa îţi dă siguranţă şi echilibru. Iar Uniunea este… reuniunea oamenilor pentru care să scrii este important. Sigur, nu sînt toţi membrii scriitori de raftul întîi. Nici nu se poate. Apartenenţa la USR nu este o învestire cu valoare. E o recunoaştere a faptului că eşti scriitor. Punct. Faptul că eşti mai mare sau mai mic – este treaba ta. Ţine de talentul tău, de ce eşti în stare să faci cu ceea ce ai în dotare.

– Există diferenţe majore între scriitorii din alte ţări şi cei de la noi. Sînt ai noştri mai oropsiţi?

– România este singura ţară în care traducătorii, spre exemplu, sînt recunoscuţi, cu drepturi depline, ca membri ai Uniunii Scriitorilor. Asta miră pe mulţi dintre oaspeţii noştri de peste hotare, unde traducătorii au organizaţiile lor separate şi nu sînt recunoscuţi ca scriitori. Să-l traduci pe Dostoievski, de pildă, şi să sune bine în româneşte este muncă de creaţie, de scriitor. Ce nu avem noi? Instituţia agentul literar. Nu ştiu de ce nu poate porni la noi aşa ceva. Şi scriitorul de afară publică greu o carte. Editurile evaluează cartea din punct de vedere comercial. Dacă eşti un scriitor de valoare, iar editorul şi agentul literar văd acest lucru, nu mai ai probleme. Eşti publicat, purtat în turnee de promovare. Şi, important, eşti plătit. La noi… cartea este scumpă. E scumpă pentru că tirajul e mic. Dar, dacă dovedeşti că eşti scriitor foarte bun (dovada o face mai greu scriitorul român pentru că nu există agentul literar), răzbeşti. Diferenţa este, poate, la plată. Paradoxal, înainte, dacă erai publicat, erai plătit. Şi plătit bine. Aveai tiraj mare, statul paternalist ducea cartea prin toate librăriile şi bibliotecile. Şi nu prea aveai probleme. Atunci nu exista în nomenclatorul meseriilor decît „scriitor de vagoane”. Cel care scria cu creta pe marfare. După ’89, în mod ciudat, scriitorul a intrat în nomenclatorul meseriilor, dar nu se grăbeşte nimeni să ajungă la ideea că: dacă e o muncă şi o profesiune, trebuie plătită! Din această cauză nu se prea poate trăi din scris, există mari probleme şi cu editurile, şi cu revistele, şi cu lecturile publice… O subvenţie întîmplătoare e o sărbătoare şi înseamnă că sînt plătiţi toţi cei care au contribuit la scoaterea cărţii: nu şi autorul! El, scriitorul, trebuie să fie mulţumit că i-a apărut cartea…

– În ecuaţia cititor – scriitor fiecare îşi are importanţa lui. Se citeşte, nu se citeşte, cît se citeşte?

– Boala este foarte veche. Toate statisticile astea au şi o parte ascunsă. Dacă spui simplu: astăzi, un poet abia scoate 100 de exemplare dintr-un volum de versuri, iar înainte i se scoteau 1000, 2000, poate 5000 de exemplare. Deducţia, la prima vedere, ar fi că înainte se citea foarte multă poezie şi acuma se citeşte mai puţin. Ei, pot depune mărturie că volumele despre care vorbeam şi care intrau în toate bibliotecile, rămîneau neatinse. Rafturi întregi erau destinate doar… depozitului de carte. Cartea, să nu uităm, nu era scumpă. Şi se cumpăra. Dar, de multe ori, era dată cadou, nu citită. Astăzi, cumpără carte cel care vrea să citească. Iar comerţul cu cartea este oarecum subminat de prezenta cărţilor-pirat sau ne-pirat de pe Internet. Dar, dacă tot vorbeam de boală, există o anume degradare a învăţămîntului. Şi cu asta nu-i de glumit. Marea problemă e că, în ultimul timp, se strecoară ideea că nu cel care are carte multă reuşeşte în viaţă. Că există alte căi, mult mai uşoare şi mai la îndemînă, să ajungi la o aşezare, la o stare, decît prin învăţătură. Şi cînd totul, dar absolut totul devine formal, important e să ai un portofoliu bine pus la punct. Şi nu mai contează că nu ştii ce a scris Blaga sau cum se scrie „s-a dus”, spre exemplu. Ziceam mai înainte că eu aş reînvia desanturile scriitoriceşti printre oameni de toate categoriile. Aşa s-ar putea demonstra că lectura unei poezii te poate ajuta. Că lectura unui roman îţi poate lumina mintea şi poţi înţelege altfel lumea în care trăieşti. Dar scriitorul nu poate face tot. Nu poate suplini şcoala. Nu poate înlocui pe acel cineva care, seara, citeşte copiilor poveşti. Dacă totul se face în fugă, pe deasupra lucrurilor, şi nimeni nu te învaţă că, deschizînd o carte, găseşti acolo căldură şi bucurie, totul e în zadar!

– Filiala Uniunii Scriitorilor are o mulţime de acţiuni. Eclatante, aş zice. E nevoie de prezenţă mai activă a scriitorului în cetate?

– În 2005, am lansat un proiect pentru a cere sprijinul Primăriei şi al Consiliului local. L-am numit „Scriitorul în cetate”. Urmărim, aşadar, mai multe lucruri: să recuperăm statura scriitorului în cetate, între ceilalţi. Să atragem atenţia că scriitorul există, că este un cineva important pentru binele comunităţii, la care se poate apela în diversele probleme ale acestei comunităţi, ale vecinătăţilor care o alcătuiesc. Apoi, ne-am concentrat pe apariţiile editoriale dedicate Clujului şi clujenilor. Am vrut să fie, cu alte cuvinte, nişte cărţi de învăţătură pentru comunitate. Vezi Clujul din cuvinte şi Clujul din poveşti, Legendele Clujului, Invitaţie la vers sau Viaţa literară la Cluj. Şi multe altele (pot fi consultate în pdf pe site: www.uniuneascriitorilor-filialacluj.ro). Toate aceste cărţi sînt concepute ca nişte antologii care arată că, din partea noastră, există voinţa de a atrage atenţia asupra valorilor culturale din zonă. În aşa fel încît să înceapă să circule un curent de interes, de folos reciproc, pînă la urmă, între scriitor şi cititor. Cartea fermecată am dedicat-o copiilor; prin Locuirea cu stil le-am atras atenţia clujenilor că trăiesc într-un oraş plin de comori. Cîţi ştiu, de pildă, că în centrul Clujului este Casa cu cap de bour – Piaţa Unirii nr. 11, lîngă Palatul Josika („casa cu picioare”) – construită în secolul 17 de familia Wass? Aici a fost găzduit Gheorghe Şincai. Apoi, Casa Elie Dăianu – pe strada Napoca. Protopop greco-catolic al Clujului, Elie Dăianu a înfiinţat revista Răvaşul (1903). Caragiale a făcut, în 1904, o vizită la redacţie (placa dezvelită după 1989 a dispărut…).

Cu alte cuvinte, ne uităm în jur, sîntem treji şi povestim concitadinilor despre trecut, prezent şi viitor, despre ce înseamnă cultura, cît de importantă este ea pentru cunoaşterea şi recunoaşterea de sine a unui neam. Constantin Noica zicea că nu ai biografie decît dacă ţi-o recunosc alţii. În timp, ceilalţi trebuie să ne ştie valorile şi să ni le recunoască. Dar nu poţi să ceri recunoaştere dacă tu nu te cunoşti! Iar scriitorul locuieşte în cetate, cu stil, şi atrage atenţia asupra biografiei noastre culturale.

* * *

Plec. Las în urmă lumina din cuvinte, portretele celor care, prin scrisul lor, au dat sensuri noi disipării noastre în detalii. Şi, iată, cei contemporani care, în înţelepciunea lor, aduc un plus amănuntelor din noi. Şi de aiurea. Concentrînd, cu bună ştiinţă, finalitatea unică a veşniciei şi reducînd spaimele la frumuseţea existenţei.

Plec? Nu cred. Doar strada arată că, după colţ, viaţa, cu pălăria pe sprînceana umbrită, zîmbeşte veselă. Dacă, bineînţeles, avem la noi o samă de cuvinte potrivite.

De acolo, din carte…

Radu VIDA