Departe, în lumea a III-a…

Radu VIDA

Oamenii, bogăţiile solului şi subsolului. Iată elemente pe care o ţară serioasă nu şi le înstrăinează. E adevărat că în lumea modernă există tot felul de lucruri de vînzare. Globalizarea a dus la combinaţii economice dintre cele mai bizare. Dar şi în acest important sector al activităţii umane, statele au introdus o serie de pîrghii prin care să supravegheze cumva „mişcările de capital”, iar apartenenţa unor segmente ale industriei sau agriculturii naţionale sînt strict reglementate. Trăim într-o lume liberă, e drept, dar niciodată nu veţi vedea o întreprindere profitabilă din Anglia sau Franţa cumpărată de un gabonez. Şi nu pentru că ultimul n-ar avea destui bani. Ci pentru că orgoliul naţional şi, mai ales, interesele de stat „selectează” cumpărătorul. Şi-l validează doar în condiţiile în care, cercetat la sînge, omul sau compania cumpărătoare se dovedeşte a fi loială ţării din care cumpără. Şi unde se angajează, prin contract ferm, să facă şi să dreagă. În folosul ţării respective.

Altfel…
Ne este greu în aceste condiţii, să înghiţim cîte un polonic de ştiri, în care sîntem informaţi că oamenii ne pleacă spre cele zări, că bogăţiile solului şi subsolului sînt prăduite de alţii. Scump ne-am plătit libertatea, trebuie să recunoaştem, din moment ce aproape că nu avem de niciunele! Iar acţiunea continuă şi nu sînt perspective măcar de a stopa fenomenul. Iată că ultima… ispravă a Agenţiei Naţionale a Resurselor Minerale a mai făcut una. Groasă. Şi unsuroasă, de n-o mai prinde nici dracul din urmă.

Să vedem:
Entitatea agenţie, de care nu mulţi au auzit, a fost făcută proprietar. Şi nu pe nişte zdrenţe, acolo, ci pe mine de aur, cupru şi alte neferoase. De mai bine de două mii de ani am exploatat aurul, argintul şi cuprul patriei. Şi nu ne-a mers rău. Numai cît aur au furat cei ce puteau şi l-au dus pe te miri unde, cîte lucruri am băgat în subsolurile Băncii Naţionale sau cîte verighete am … măritat şi ar fi de ajuns să spunem că, pînă şi coroane de aur, bătute în nestemate, am făcut. Făr’ să cerem de la nimeni. Şi le-am pus pe capetele unora, de au venit să ceară tronuri, palate, pămînturi… Şi le-am dat. Şi aur şi, argint, şi… tot a mai rămas. Mult! Acu’, vine Agenţia asta şi dă licenţă de exploatare a aurului de la Rovina, din Munţii Apuseni (la 20 de km de Roşia Montană, care-i gata prăduită de alţii). Cui? La o compania canadiană (Gold), ce mai are proprietăţi similare prin Brazilia. O subsidiară (Carpathian Gold – Sanax România), care s-a înregistrat la Baia Mare, a obţinut, cu doar 43 de angajaţi, venituri de 9,2 milioane de lei. Din sterilul depozitat acolo, presupun, rezultat de zeci şi zeci de ani, din prelucrarea aurului nostru.

Acum e al lor.
S-au sucit, s-au învîrtit şi au obţinut licenţă pe 20 de ani. Şi, sînt sigur, nu va rămîne gram de aur din cele 120 de tone şi 100.000 tone de cupru, estimate a se ascunde în subsolul de la Rovina.

Ştiţi cum sînt contractele astea: secrete. Să nu răzbată mîrşăvia. Că, altfel, nu văd de ce nu putem noi exploata zăcămintele ţării, de ce nu avem proprietari autohtoni, de ce, de ce… Poate, zic poate, vor fi angajaţi nişte amărăşteni să-şi rişte viaţa prin cele hrube. Şi să aducă la suprafaţă, pentru cîţiva gologani, strălucirea aurului. Dar nu-i sigur. Pentru că, vezi, Doamne, se plîngea un investitor străin, la noi s-a cam scumpit mîna de lucru (?!?) Aşa că, pe lîngă cei 2.300 de refugiaţi maritimi de prin nordul Africii, mai putem suporta şi alţii şi alţii, care pentru o banală banană… C-aşa se întîmplă şi în lumea a III-a: Cine se aseamănă, se adună! Şi mai iau de la săraci, să aibă bogatul.
Nu?