De vita beata

Latinii foloseau expresia din titlul editorialului de astăzi ca un fapt despre fericirea vieţii. Vremurile au trecut, viaţa s-a schimbat şi, din păcate sau din fericire, tot leatul caută în viaţă acea parte care îngăduie chiul cât încape, dezmăţ făr’ de muncă şi beţie făr’ de leac. Totul sub pretextul zilelor libere.
Sau lunilor, anilor…
Nici nu mai e de amintit că în ţările spre care ne uităm cu jind şi invidie, zilele libere sunt atât de drămuite, încât, aproape că nu există. O zi de Crăciun şi Revelion, o zi de Paşti, alta de ziua naţională, 3 luni de concediu pentru creşterea copilului şi… gata!
Ai noştri politicieni însă, în nimicnicia lor, strigă că suntem pe ultimul loc, că nu chiulim destul, că bietul om năcăjit, măcar libere să aibă. Dacă ei, capete luminate, nu le pot asigura cadrul pentru un salariu decent, o viaţă împlinită şi, în general, o lume în care să-ţi placă să vieţuieşti.
Trăim, aşadar, în plină lume a binecunoscutului concept sociologic, după care “chiulul social” ne guvernează existenţa. Acest “social loafing” se referă la o ciudăţenie. Când muncim în grup, manifestăm tendinţa să diminuăm propriul efort, lăsând în seama celuilalt partea mai grea a finalizării obiectivelor. Cu sfânta lene drept siglă şi binecuvântare politică s-a ajuns ca bugetarii să fie duşi în spinare de cei… tot mai puţini producători, angajaţi sau angajatori “la privat”.
Evident că politicienii şi bugetarii, în general, n-au apăsări. Lor nu le vine factura de gaz, lumină, gunoiul menajer, alte şi alte taxe. Plăteşte Statul! Un privat, fie el întreprinzător sau angajat la o entitate care se… descurcă singură are conştiinţa muncii bine făcute. A lucrului temeinic înfăptuit. El are tot interesul să satisfacă clientela, să zâmbească şi când munceşte pe brânci.
Pe când bugetarul…
Ei, bine, acest individ, generator de birocraţie excesivă se scaldă mereu în apele limpezi ale fenomenului numit “efectul fraierului”. (Explicat pe înţelesul tuturor de sociologul Achim Mihu). El, bugetarul se simte mereu păcălit şi îşi înjumătăţeşte eforturile ori de câte ori poate. Mai ales atunci când munca lui se împleteşte cu a colegilor. El (şi fiecare gândeşte aşa) trebuie să “tragă” cât mai puţin. Să nu se forţeze! Din această cauză cere, tot mai des, zile libere. Pentru refacerea forţelor pe care nu şi le-a epuizat. Dar pe care le poate consuma la mici, bere, minivacanţe. La munte sau la mare. Cu bilete plătite. Cu tot felul de facilităţi, obţinute prin munca şi sudoarea celor întreprinzători privaţi. Huliţi, de altfel, pentru că nu fac îndeajuns pentru ca societatea, în ansamblul ei, să trăiască în … ceea ce spuneam în titlu.
Habar n-am cât va ţine starea asta de totală indolenţă din partea unora, protecţia celorlalţi şi jugul celor care… trag. Vor… trage şi ei pe dreapta? Vor îngroşa şi aceştia rândurile celor pentru care chiulul şi suficienţa oscilează între văicăreli individuale şi cereri colective tot mai îndrăzneţe? Repet: nu ştiu! Dar e clar că din această beţie generală trebuie să ne trezim. Iar după mahmureală, să revizuim totul.
Din temelii.
Radu VIDA