De la remanierea Guvernului la reformarea Constituţiei

Ilie CĂLIAN

Remanierea guvernamentală masivă, efectuată de Victor Ponta, era firească. Pe de o parte, pentru că, între timp (adică în ultimele luni), s-au produs modificări importante în peisajul politic şi în percepţia publică despre majoritatea guvernamentală, eşecul lui Ponta la prezidenţiale fiind, în primul rînd, un eşec de imagine al PSD. (De ce în politică percepţia publică este mai importantă decît realitatea – asta o explică (sau doar încearcă) specialiştii în psihosociologie şi politologie, care cunosc mecanismele manipulării stărilor de spirit şi opiniilor în scopuri electorale. De exemplu, la Cluj, deşi în închisoare sau în cercetarea DNA sînt persoane din fostele partide PDL şi PNL, eticheta de corupţi s-a lipit de reprezentanţii PSD.)

Însă, dincolo de “imagine”, există hibe serioase în activitatea PSD, asupra cărora nu mai revin. Remanierea era, însă, necesară şi pentru a face faţă noii situaţii: retragerea UDMR din Guvern şi cooptarea membrilor noului partid, Partidul Liberal Reformator, condus de Călin Popescu Tăriceanu. Desigur, de aici şi pînă la refacerea reală a USL este un pas mare, poate de-a dreptul imposibil. Cît despre UDMR, organizaţia maghiarilor a făcut un gest care merită a fi analizat cu atenţie: nu renunţă la doi secretari de stat şi, ca urmare, va sprijini în Parlament majoritatea guvernamentală. Justificarea este demnă de interes. Anume: comunitatea maghiară are dreptul de a fi reprezentată în orice guvern. Este vorba despre ideea reprezentării proporţionale pe criterii etnice, susţinută făţiş de grupările extremiste, prin vocea lui Tökes László, ca un prim pas spre federalizarea etnică a României. E o dovadă în plus că obiectivul fundamental al tuturor organizaţiilor maghiare, orchestrate de Budapesta, este acelaşi, diferenţa fiind doar instrumentul la care este cîntat: mai strident ori mai duios.

Dar, dacă s-a ajuns aici – adică la situaţia în care majoritatea populaţiei să confunde alegerea preşedintelui ţării cu alegerea majorităţii parlamentare şi, prin aceasta, a Guvernului -, aceasta se datorează exclusiv Constituţiei României. În perioada alegerilor prezidenţiale, partidele din Opoziţie afirmau că doresc postul de preşedinte pentru a nu lăsa PSD-ului toată puterea. Pentru ca apoi să declare că doresc ele puterea. Această posibilitate de manipulare a opiniei publice se datorează faptului că majoritatea electoratului nu ştie că într-un stat democratic nu există Puterea, ci Puterile – cele trei: legislativă, executivă şi judecătorească. În această formulă, preşedintele ţării nu este o “putere” – decît dacă, în Constituţie, există “portiţe” care să-i permită unei persoane să-şi asume anumite “felii” din celelalte puteri.

Referindu-se la necesitatea reformării Constituţiei, Călin Popescu Tăriceanu spunea răspicat că trebuie să ne hotărîm dacă România va fi republică parlamentară sua republică prezidenţială. Păi, dacă pentru majoritatea românilor este nevoie de un vodă, care să deţină puterea executivă absolută, atunci să adoptăm formula republicii prezidenţiale a SUA: acolo preşedintele este şeful Guvernului, adică prim-ministru. Dacă dorim formula europeană a republicii parlamentare, atunci preşedintele nu are puteri executive, judecătoreşti ori legislative: este doar ceea ce se spune şi în Constituţia noastră (“exercită funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate”). Numai că, după această propoziţie din articolul 80, Constituţia are alte articole, prin care îi conferă acestuia o mulţime de posibilităţi de a se implica în Executiv şi Justiţie, ba chiar şi în Legislativ.

Însă, pentru reformarea Constituţiei, spune Tăriceanu, “Trebuie să găsim cel mai mic numitor comun pentru a găsi formula agreată de toţi”. Dacă se va proceda aşa, va trece mult pînă la adoptarea unei formule clare. Să nu uităm că tocmai fostul şef al PNL, Crin Antonescu, declara, la ruperea USL, că va ajunge preşedinte (nu ştia ce-i pregăteşte Iohannis) şi prevederile actualei Constituţii îi sînt suficiente pentru a-şi impune voinţa. Aş putea crede că noul PNL (PDL+PNL), după ce s-a debarasat de Crin Antonescu, va abandona şi ambiţia unui preşedinte care să dicteze totul, fără a avea obligaţiile de răspundere ale şefului Executivului?! Mă tem că, atîta vreme cît electoratului nu-i este clar ce doreşte, politicienilor le convine să pescuiască-n ape tulburi.