De la hîrrr… la mîrrr

RADU VIDA

Gesturile Marii Britanii sînt din ce în ce mai alambicate. Şi nesăbuite. Oferind spaime Europei. Acţiunile politice ale Regatului Unit par să fie o prelungire a dorinţei SUA de a nu fi linişte pe Bătrînul Continent. Nu numai pentru a ţine în corzi Rusia, ci şi pentru a divide şi subordona intereselor proprii naţiunile din această parte a lumii. Şi, chiar dacă presupunerea nu este tocmai corectă, comportamentul supuşilor Majestăţii Sale Elisabeta a II-a lasă de dorit.

La început au fost ameninţările.
Cu toate că UE îi făcea pe plac, Marea Britanie s-a considerat întotdeauna deasupra statelor componente UE, tratînd cu dispreţ pe cei mici şi dînd cu flit pe cei mari (Franţa şi Germania, în special). Ameninţările cu părăsirea Uniunii, unde au intrat – vă reamintesc – de bună voie şi nesiliţi de nimeni, au luat o formă extremă în această toamnă:

Scoţia!
Prea mică şi prea dependentă de Wall Street, politicienii din GB au ştiut exact că Scoţia nu se va putea desprinde de cei peste 300 de ani de convieţuire. Dar, la Westmister, deputaţii şi senatorii au hotărît altfel: şi au îngăduit referendum. Asta, cu toate că au semnat convenţia prin care, după 1947, statele europene au hotărît să nu… umble la graniţele stabilite prin tratatele de pace. Tocmai pentru a nu mai fi… război. În paranteză fie spus, scoţienii au dreptul de a-şi hotărî singuri soarta. Dar cuvîntul dat, ratificarea şi semnarea tratatelor trebuie respectate. N-a fost să fie. Aşa că mica hîrîială a dus la declanşarea altor nebunii – în Spania, Franţa, Polonia, România. Fără ca lumea să înţeleagă că tensiunile create de revizuirea graniţelor nu se pot rezolva decît prin război. (Excepţia – Cehia şi Slovacia – doar întăreşte, şi de această dată, regula).

Zilele trecute, la o simandicoasă reuniune, premierul David Cameron s-a întreţinut cu oficialităţi americane. Şi, ştiindu-se într-o companie privată, şeful executivului a făcut-o groasă: a spus că Regina a tors ca o pisică la aflarea veştii că Scoţia nu divorţează prin voinţă populară. Scandal! Un microfon „uitat” printre oficialităţi a înregistrat totul, iar primul ministru al Marii Britanii a dormit pe preşul de la Downing Street 10 pînă n-a anunţat public că va merge la Buckingham Palace pentru a-i cere scuze, personal, suveranei. Înainte, însă, a pregătit un cadou, demn de un cap încoronat şi orgoliu nemăsurat: la o reuniune cu militanţi conservatori din Birmingham, d-ul Cameron a spus: „Nu avem nevoie de instrucţiuni pe această temă de la judecătorii de la Strasbourg”. Despre ce este vorba? Londra susţine că hotărîri CEDO au împiedicat Marea Britania să expulzeze militanţi suspectaţi de terorism; că s-a cerut armatei britanice din Afganistan să respete drepturile omului pe cîmpurile de luptă; iar judecătorii de la Curtea Europeană a Drepturilor Omului au confirmat unor deţinuţi că au permisiunea să meargă la vot. S-a întocmit un document (Bill of Right), care să stabilească aplicarea legislaţiei privind drepturile omului în Marea Britanie şi unde se prevede că hotărîrile CEDO nu au un caracter obligatoriu pentru Curtea Supremă şi bătrînul Parlament englez. Parlament care va avea dreptul de a se opune cu veto hotărîrilor CEDO (un fel de mîrîială în limba lui Shakespeare).

Fără precedent!
Cu alte cuvinte, lorzii şi deputaţilor vor o „supervizare democratică”, în Regatul Unit, a hotărîrilor judecătoreşti din UE (afirmaţia aparţine ministrului Justiţiei, Chris Grayling). De ce toate acestea? Pentru a arăta că (şi) englezii sînt primus inter pares şi, mai ales, pentru a întări poziţia de vîrf de lance a americanilor în Europa.
Riscante şi periculoase jocuri.