De cine se teme Justiţia?…

Ilie Călian

În ultimele două săptămîni am încercat o anchetă empirică în legătură cu ce înţelege “boborul” despre condamnarea lui Liviu Dragnea pentru “fraudarea referendumului”. Am vorbit cu pensionari(e), cu “oameni de rînd” (adică absolvenţi ai mai puţinor clase), dar şi cu spilcuite profesoare de liceu şi chiar cu vreo cîteva persoane “academice”. Re-zultatul a fost mai mult decît dezamăgitor. Cu cea mai elegantă formulare, aş spune că întreg “boborul” român este funciarmente oral în gîndire şi exprimare, adică nu are proprietatea termenilor şi gîndeşte mai mult cu impresii decît cu concepte şi raţionamente. (Nu mă refer la co-pii, adolescenţi şi “tineri şi neliniştiţi”, ci la adulţi de peste 45 de ani cu care am vorbit, tocmai pentru că voiam să-i evit pe cei supuşi mai mult sau mai puţin impresiilor, emoţiilor şi “părerilor” superficiale sau conjuncturale.) Deci, aceia care au pornit campania împotriva lui Dragnea nu au folosit întîmplător sintagma “fraudarea referendumului”. Pentru unii, asta înseamnă rezultatul voturilor; pentru alţii este “ceva”, acolo, un fals… Dar ce anume, ca să justifice anchetarea lui de către DNA?!

Să ne amintim: Dragnea a fost acuzat că ar fi făcut acte de co-rupţie. Că, adică, aşa cum s-a spus în articolul pentru care a fost condamnat, s-ar fi folosit de “influenţa ori autoritatea sa în scopul ob-ţinerii pentru sine ori pentru altul de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite”. În cazul referendumului, nu era vorba să obţină pentru sine ceva. Dacă Basescu ar fi fost înlăturat de la Preşedinţie, cel care i-ar fi ocupat locul ar fi fost Crin Antonescu. Evident, Crin Antonescu nu a fost incriminat!… Dar ce ar fi făcut Dragnea? Dragnea a dat telefoane şi SMS-uri la activiştii PSD şi PNL (pe atunci, împreună în USL) pentru a “mobiliza” alegătorii la vot. Păi, dacă e aşa, orice activist de partid poate ajunge la puşcărie. În rechizitoriul iniţial au fost acuzate 104 persoane, din care doar 73 au ajuns în instanţă şi doar din cîteva localităţi din întreaga Românie. Dacă procurorii ar fi vrut să “analizeze corect” fenomenul, s-ar fi ocupat de toată România! Pînă la urmă, cîţiva au primit între şase luni şi trei ani închisoare pentru fapte care să presupunem că au fost dovedite (chit că în România sperjurul este banal ca respiraţia), adică falsificarea prezenţei la vot. Dar, reţineţi: în cazul lui Liviu Dragnea nu s-a putut aduce nicio dovadă cu adevărat valabilă pentru acuzaţiile care i s-au adus. Deci, i s-a dat un an de închisoare cu suspendare, adică, minimum, în loc de cinci. De ce?!

Simplu. Ca şi în cazul lui Adrian Năstase, care trebuia pedepsit ca exemplu(!) fără probele necesare în speţă, şi în cazul lui Dragnea, ca în al oricărui proces politic – în care judecătorii României nu sînt cu nimic mai prejos decît mult incriminaţii procurori – a prevalat nu doar dorinţa de răzbunare a lui Băsescu, ci şi spaima, presupun, a unor judecători de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie că ar putea fi, cumva, pedepsiţi, prin intermediari, desigur, de cei care i-au propulsat în funcţii – poate din România, poate dinafară, dacă mă gîndesc la insistenţa cu care unele ambasade ale unor ţări “prietene” şi “strategice” se amestecă în treburile Justiţiei şi Parlamentului României.

Apropo de vina lui Dragnea de a mobiliza – prin telefoane şi SMS-uri – activul USL pentru a convinge electoratul să vină la vot (că nu s-a pus problema falsificării voturilor – zic asta pentru cei care au înţeles greşit sintagma “fraudarea referendumului”): de ce nu s-a sesizat celebrul procuror Papici (care l-a “înfundat” pe Dragnea) de ape-lul public al lui Traian Băsescu pentru a nu se merge la vot, apel transmis atît activiştilor săi fideli, cît şi populaţiei?! Primul a încercat să-i determine pe alegatori să-şi exercite dreptul de a vota. Al doilea a încercat să-i determine să renunţe la dreptul lor. E adevărat, niciunul dintre ei nu a făcut un act efectiv de fraudare a referendumului. Dar de ce unul trebuia cercetat, iar celălalt nu?! Simplu: asta este celebra Jus-tiţie independentă din România, compromisă în mentalitatea publică. Com-promisă cu totul altfel decît ni se spune dinspre “marile democraţii”: românii au simţit pe pielea lor cît de imparţiali, corecţi şi profesio-nişti sînt majoritatea celor care judecă aplicarea legilor.