De ce suflăm în păpădie

Bătaia politică la zi, fiindcă n-o putem numi bătălie, se poatră ca pe maidan, cu ce se găsește în îndemână, în total dispreț față de reguli, dacă or fi existat vreodată.

Economia românească merge bine: fetița cu chibrituri încearcă să vândă chibriturile la poarta fabricii de brichete. Într-o totală ignorare și în dispreț manifest față de cei care i-au votat, față de cei care i-au pus în funcții, politicienii români se bat pentru ciolanul puterii, fără să țină cont că țara trebuie guvernată, condusă.

În tot acest haos organizat, în care apar, din nimic, figuri politice și afirmații halucinante, omul de rând este cantitatea cea mai neglijabilă. Boala prostiei la vedere se transmite și pe arena liberă a facebookului.

Urmărind unele postări, încinse la roșu, cu logica demonstrației ignorată, în buza înjurăturii, ca formă finală de argument și replică, mă gândesc la faptul că radicalismul este copilul din flori al fanatismului.

Acești omuleți, cu gesturi augmentate, dar cu vorba săracă, obsesivă în repetare, au fost și sunt capabili să meargă, la comandă, până în pânzele albe, acolo unde sunt trimiși, întru pustiire, de comandanții lor, mereu departe de bătăliile propriu-zise. Uneori, în acele imaculate geografii, mustind de moralitate, sub răsuflarea câte unui vânticel etic, pânzele albe se dovedesc a fi niște izmene puse la uscat.

Dezamăgirea dospește, multiplicată în mânii nereprimate, iar acești drumeți ai idealurilor altora, nu dau vina pe stăpânii cămilelor, ci pe acestea.

De ce sunt vinovate?

Cineva trebuie să fie, fiindcă șefii nu greșesc niciodată!

Soiul acesta de lăcuste a adus pagube consistente pe unde a trecut, lăsând răni pământului, otrăvind, prin număr și lăcomie, orice teren cultivat cu idealuri.

Acum recidivează, la umbra unei democrații, laxă, surâzătoare, care și-a pus pirostriile în cap, înainte să se nască mirele, și se bagă peste tot în colocviale, cu ciomagul, cu enunțuri schingiuite de puținătatea cărții și a deprinderii de a gândi. Spun și mă gândesc la rușinea ce nu poate fi spălată, cea a așezării, sub același coperiș, a literaturii recluzionare a lui Nichifor Crainic, sau Radu Gyr și „scrierile”, la rafală, într-o hărnicie exhibiționistă și dexterități lexicale unice ale unor bieți contemporani ai noștri, căzuți sub povara unei legislații cinice.

Cei de pe urmă sunt și vor muri bogați, fiindcă așa vor alergătorii după pânzele albe, aflați în subordonare lucrativă. Ceilalți, deja amintiri în Istorie, pur și simplu sunt parte a bogăției noastre sufletești.Pentru aceștia au fost întinse pânzele albe pe catargele corăbiilor călătorite.

Cornel UDREA