De ce şi cu ce folos pedepseşte Justiţia?

Ilie CĂLIAN

Eu am scris în regim ironic despre aşa-numitele “lucrări ştiinţifice” scrise în puşcărie de feluriţi gogomani – gogomani din punct devedere ştiinţific. S-a văzut că aşa-zisele lucrări ştiinţifice erau / sînt nişte aiureli sau, în cel mai bun caz, nişte repetări mai mult sau mai puţin corecte, ale unor lucruri de mult ştiute – şi nicidecum cercetări ştiinţifice. Numai că, iată, s-a trezit ministresa Justiţiei să inter-vină foarte forţoasă şi să ceară anularea acelei prevederi din Codul Penal, care permite scurtarea pedepsei pentru cei care realizează lucră-ri ştiinţifice în timpul detenţiei. Adică, împotriva oricărei logici a dreptului, să-i pedepsească, automat şi pe aceia care ar putea chiar să producă asemenea lucrări. Spun – cu toată responsabilitatea – că este posibil ca oameni cu adevărat “de ştiinţă”, ajunşi în închisoare din motive pe care le numesc la modul general etice, să nu-şi fi pierdut calităţile de savanţi – sau, de la caz la caz, de scriitori, compozitori, pictori etc. Nu mă poate contrazice niciun neurolog, niciun psiholog. Fap-tul este fapt, indiferent de modul cum gîndesc geniile care au conceput noul Cod Penal – făcut repede-repede pe vremea lui Băsescu – dacă vă mai amintiţi. (Sau dacă nu vă este jenă să vă amintiţi, că l-aţi votat pe Băsescu de atîtea ori, de parcă ar fi Faraonul României. Că electoratul României este capabil să voteze orice alt faraon ne-o dovedeşte felul în care a fost votat noul faraon – Iohannis.)

De fapt, ministresa Justiţiei şi-a demonstrat veritabilele ca-lităţi: a “răspuns” imediat feluritelor nelămuriri ale cetăţenilor, ale “societăţilor civile” şi ale presei nu printr-o analiză din punct de vedere juridic a situaţiei – ci printr-o decizie grăbită şi penibilă: cere abrogarea acelei prevederi, încălcînd, în principiu, teza nevinovă-ţiei. Adică: automat ar trebui pedepsit – înainte de a fi produs ceva – orice om care ar fi capabil să producă ceva, din creierul său, pe timpul detenţiei. Că se pot face abuzuri – sînt de acord. E limpede: “intelectualii”, academicii, univerisitarii, “specialiştii” nu fac altceva decît să demonstreze că, în rîndurile lor, sînt mulţi cei care sînt dispuşi să se vîndă pe trei parale, pentru care etica nu valorează doi bani. Asta o ştim de mult – de secole, de cînd “puternicii zilei” cumpărau filosofi, artişti, arhitecţi, savanţi etc. care să le satis-facă anumite dorinţe – legitime sau simple mofturi. Însă, de aici, pînă la ceea ce s-a întîmplat la noi este o mare distanţă. Pe de o parte, nu avem nici un singur motiv pentru a desconsidera o “creaţie” realizată în puşcărie: persoana poate fi încarcerată, dar creativitatea nu, cu excepţia tehnicilor de spălare a creierului.

Problema este alta: cine stabileşte valoarea respectivei cre-aţii? Se spune, pe drept cuvînt, că este cam greu ca, în puşcărie, să realizezi cercetare ştiinţifică. Nu intru în detalii, dar mă întreb de ce geniile care au creat şi redactat noul Cod Penal, sub îndrumarea lui Băsescu, nu au luat în discuţie şi alt tip de creaţie, înafara celui zis ştiinţific. De exemplu, cineva poate să facă un excelent curs universitar, sau manual de gimnaziu ori liceal, ori o lucrare “ de popularizare” – în care nu este vorba despre genialitate ştiinţifică, ci de o bu-nă capacitate de organizare şi prezentare didactică a unui domeniu. Este dezonorantă o bună lucrare cu caracter didactic sau de popularizare – dacă e făcută bine?!

Desigur, rămîne, iarăşi în discuţie decizia de a recompensa o “lucrare ştiinţifică” (dar nu şi una artistică). De ce? Simplu! La noi, ca, de altfel, în toată lumea occidentală, cuvîntul “ştiinţific” este fe-tişizat: toţi pică-n fund cum aud că este vorba despre o “cercetare”. De fapt, veritabila creativitate este un lucru mult mai complicat – şi nu este locul să încerc o minimă clarificare. Problema este, pînă la ur-mă, una juridică, a modului în care vedem detenţia – ca pedeapsă pentru individ sau ca protecţie a societăţii. În privinţa pedepsei, încă sîntem dominaţi de un concept creştin: păcătosul se spovedeşte, se cuminecă – iar apoi o poate lua de la capăt, curat şi luminat!, să facă alte păcate, pînă la cealaltă spovedanie şi cealaltă cuminecare – cu “canoanele” pe care i le-a dat preotul, echivalentul puşcăriei. Ceea ce ar trebui să fa-că Justiţia ar fi ceva diferit: cu excepţia celor care prezintă pericol social direct şi incontestabil, celorlalţi (iarăşi, cu excepţia celor care au greşit, adică nu au încălcat cu intenţie legile) să li se interzică anumite drepturi – civile, sociale, politice şi, nu în ultimul rînd, manageriale, sau de afaceri – după ce s-au recuperat pagubele produse de ei persoanelor private şi statului!

Justiţia română nu a realizat acest lucru. Însă Justiţia este doar o abstracţiune: în spatele său se află cei care fac legile şi cei care le administrează. S-ar putea ca aceia care le “fac”- cel puţin formal, prin vot, parlamentarii – să fie cam hăbăuci. Dar cei care le purecă şi cei care urmează să să le aplice?! De un sfert de veac încoace mi s-a consolidat păre-rea că specialiştii în drept fac pe dracu-n patru nu ca să avem legi bune, ci ca să îşi consolideze şi “lărgească” aşa-zisul “obiect al muncii” (nu să asaneze mlaştina etică a României).