De ce… explodează vizitele americane în Asia?

 RADU VIDA

Răspunsul la întrebarea din titlu îl voi da la sfârşitul editorialului de astăzi. Până atunci, îngăduit să-mi fie să reamintesc câteva vizite oficiale în această parte a lumii.Vizite de curtoazie, aparent…

Militar şi tehnologic, Coreea de Sud e dependentă de SUA. Dependentă şi obedientă, am spune, din moment ce acceptă până şi răzvrătirea, plină de ură, împotriva fraţilor din Nord. Şi nu vorbesc de gesturile disperate ale unui dictator din tată-n fiu, ci de naţia coreeană, în totalitatea ei, despărţită cu atâta mârşăvie ba de ruşi, ba de americani… Mai anţărţ, vizita preşedintelui Obama în această ţară n-a fost decât o formalitate, de pecetluire a  politicii americane agresive din zonă. Altfel, preş roşu, fanfară, flori…

A urmat vizita în Japonia, ceva mai dificilă, pentru că acest popor mândru are propriile păreri şi propria putere economică. Sigur, depind de bazele militare din regiune şi, astfel, mai marii zilei, se poartă faţă de yankei ca şi roninii faţă de samuraii trecutului. Există însă şi o parte… pacifistă, care nu uită şi nu iartă. Acesta a fost motivul pentru care Barack Obama a lăcrimat la Hiroshima. „Vă rog frumos să mă scuzaţi!” – părea să spună faţa tristă a preşedintelui, când a păstrat un moment solemn pentru că, ai lui, au ras de pe suprafaţa pământului acest oraş. Cu oameni cu tot. Nu i-a înduplecat pe supravieţuitorii măcelului de atunci, dar gestul trebuia făcut. Măcar în faţa istoriei! În spatele uşilor închise s-a discutat… tot despre interese.

În pregătirea recentului summit G20 din Hongzhou, preşedintele american a mai iniţiat o vizită: în Vietnam. Ce prăpăd au făcut americanii şi aici! Anii ’70 ai secolului trecut planează, şi acum, ca o umbră întunecată ce a lăsat în urmă mii şi mii de victime.  Zâmbete pe 16 mm, niscai promisiuni şi, iată, Vietnamul (mai bine zis, guvernanţii de astăzi) au uitat ororile prin care au trecut. Şi, brusc, au devenit în proamericani.

Cea mai tare chestie mi s-a părut vizita în Laos. Aceasă ţară a fost bombardată mai abitir pentru că… n-a făcut nimic! Era însă în drumul aprovizionării armatei Vietnamului de Nord şi, pe acest subiect, Unchiul Sam a aruncat nu mai puţin de 270 milioane (!) de bombe de toate felurile. Unele au explodat şi au făcut 20.000 de victime (absolut nevinovate) altele, cele mai multe au rămas neexplodate în solul rural al ţării. Obama, tot el!, şi-a pus zâmbetul nr. 14 şi, ca într-o veritabilă campanie electorală pentru Casa Albă a păşit pe covorul roşul de la Casa Galbenă. Vă dăm bani! A clamat preşedintele. Mulţi”! Să puteţi să dezamorsaţi toate porcăriile astea (din respect pentru porc, trebuie să spun că, în comentarii cuvântul potrivit a fost: shit, ceea ce e cu totul altceva şi, cu siguranţă, pute altfel. Dar vorba scheciului: n-am găsit altă rimă!) Aşa… scapă contribuabilul american de 90 milioane de dolari, adăugaţi la factura războiului de aici.

A mai rămas o ultimă redută: Filipine.  Bănuiesc că nu v-aţi gândit că Obama s-a dus de… foaie verde lobodă/ şi c…rea-i slobodă, în cealaltă parte a globului. O fi avut oarişce interes, nu? Ei, cu filipinezul nu i-a ieşit. Preşedintele Rodrigo Duarte i-a tras un  son of a bich şi oamenii lu’ Obama au anulat întâlnirea. Sine die, zice-se. Există însă canale diplomatice, care le vor aminti acestor insulari că, economic, depind tot de SUA.

Aşa că, răspunsul la întrebarea din titlu îl puteţi da şi singuri: înconjurarea Chinei cu „prieteni”, (tactică similară cu cea din Rusia), în aşa fel încât  disputele teritoriale, pe uscat şi pe mare, nemulţumirile unora şi huiduielile altora să fie, toate, în defavoarea celei care a devenit marea competitoare a Statelor Unite ale Americii. Nici aşa nu prea era linişte în Uniunea Asiatică mult visată. Dar acum, când vechii duşmani şi-au tras un prieten ca SUA?!