De ce a anulat preşedintele Iohannis recepţia oficială de la Cotroceni?

Ilie Călian

La parada militară de marţi au participat şi reprezentanţi ai altor state, aliate şi prietene, amintindu-ne că la Bucureşti s-a constituit comandamentul NATO. Aşadar, anul acesta, sărbătoarea naţională a României a avut o semnificaţie în plus. Dar şi una în minus: preşedintele României, Klaus Werner Iohannis, a anulat tradiţionala şi, mi se pare, obligatoria (cel puţin pentru mine, ca român), recepţie, la care ar fi urmat să participe diplomaţii străini prezenţi în România.

În schimb, preşedintele Senatului şi al ALDE, Călin Popescu Tăriceanu, a anunţat pentru 2 decembrie o şedinţă solemnă la Senat dedicată sărbătorii naţionale. (Că ar fi fost mai potrivită o şedinţă solemnă a întregului Parlament, asta este o altă chestiune, la care putem medita.) Tăriceanu i-a invitat la şedinţa solemnă pe foştii preşedinţi. Ion Iliescu n-a venit, iar Emil Constantinescu a cuvîntat. Traian Băsescu, cu care Tăriceanu s-a războit atîta vreme (şi care, de altfel, a fost permanent duşman al Parlamentului, care-l stînjenea) nu a participat, şi nici actualul preşedinte, Iohannis- probabil tocmai pentru faptul că el deja refuzase să organizeze amintita recepţie cu corpul diplomatic.

Dar de ce a făcut Iohannis acest gest? Explicaţia a fost una penibilă: cică din respect pentru tragedia de la Clubul Colectiv, Majestatea Sa Imperială nu-şi poate permite să facă o sărbătoare, la care să se vadă şi vreun pahar de şampanie sau vreo umbră de bucurie, fie ea şi “oficială”.

Jale mare şi post negru! Aşa să fie?! Ar fi fost, oare, vreun român care să considere recepţia drept un păcat sau o sfidare a suferinţei răniţilor şi durerii familiilor lor şi ale celor morţi acolo?! Am foarte mari îndoieli! Ba aş spune că absolut nimănui nu i-ar fi trecut prin cap aşa ceva: sărbătorirea solemnă a Zilei naţionale nu poate fi contracarată de suferinţele individuale. Dacă ar fi aşa, atunci n-ar trebui să facem niciun fel de sărbătoare naţională, gîndindu-ne la milioanele de morţi şi răniţi care au contribuit la obţinerea independenţei şi suveranităţii României. Sau, să le înlocuim cu imense parastase, la care să-i plîngem şi să vorbim de bine despre ei. Păi, chiar şi aşa- parastas să fie!-, tot vorbim despre rostul sacrificiului lor!

Admiţînd că aşa ar fi, adică mai degrabă o comemorare decît o aniversare, ce-ar fi avut de făcut Klaus Werner Iohannis, în faţa corpului diplomatic acreditat la Bucureşti, în calitatea sa de gazdă şi principal oficiant? Ar fi trebuit să explice cum văd românii realizarea României Mari, la 1 Decembrie 1918, prin decizia românilor din Transilvania, Banat, Crişana, Sătmar şi Maramureş de a se uni cu Ţara (după ce aceeaşi decizie o luaseră şi fraţii lor din provincia austriacă Bucovina şi din cea rusească, Basarabia). Eventual, să adauge că, deşi au lipsit de la Alba Iulia, ulterior reprezentanţii minorităţii germane (saşi, şvabi, flandri, ţipţeri) şi ai celei maghiare, ca şi ai altora, şi-au declarat loialitatea faţă de noul lor statut, de cetăţeni ai Regatului României, cu graniţele fixate de tratatele internaţionale de după Primul Război Mondial. Dacă l-ar fi jenat foarte mult evocarea acestuia şi a condiţiilor în care românii ardeleni şi bucovineni au fost înrolaţi “de partea cealaltă”, adică în armata austro-ungară, aliată cu cea germană, şi siliţi să fie împotriva românilor “regăţeni”, care făceau parte din cealaltă alianţă, Iohannis ar fi putut să evite să intre în detalii şi să “sară” direct la acest moment, în care românii sînt membri în NATO, alături şi de foşti duşmani, şi de foşti aliaţi- din ambele războaie mondiale. Oricum, ar fi avut ce să spună- ori ar fi trebuit să memoreze o “lecţie” de istorie scrisă succint de vreun consilier prezidenţial. De ce n-a făcut-o?!

Îmi este greu să înţeleg gestul de sfidare a românilor de către preşedintele românilor. Oricum, explicaţia sa “pioasă” nu poate convinge pe nimeni. De altfel, mai există o problemă: reprezentanţii corpului diplomatic ar fi transmis şi ei felicitări (din SUA, secretarul de stat, John Kerry, a şi făcut-o) şi pare o impoliteţe să nu le acorzi această ocazie…