De capul lui?

Radu VIDA

Într-un interval de timp destul de generos am asistat (la televizor, desigur) la două conferinţe de presă ale preşedintelui Klaus Werner Iohannis.

Am fost dezamăgit.

Jurnaliştii acreditaţi la Palatul Cotroceni au contribuit din plin la eşecul ieşirilor în public ale preşedintelui României. Iar acesta din urmă a jubilat, sigur, în stilu-i caracteristic, afişînd un surîs larg „pe sub mustaţă”. Presa nu s-a dovedit, nici de această dată, „cîine de pază al democraţiei”. Şi, ca să fiu îngăduitor, toată întîlnirea s-a rezumat la o şuetă agreabilă, cu întrebări tîmpiţele la purtător. Şi cu răspunsuri pe măsură.

„Cooperativa”de presă de peste drum de „Leu” se dovedeşte a fi foarte interesată de „instituţia primei doamne”. Nu mai pot unii dintre confraţi de ce şi cum în cestiunea cu jumătatea prezidenţială. Şi, într-un stil caracteristic celor ce mimează incultura, imitînd asemenea gibonilor pe alţii, se întreabă mereu ce şi cum cu „doamna Carmen”. Şi, obsedant, îi pun aceeaşi întrebare preşedintelui, ori de cîte ori îi cheamă la „una mică” pe culoarele puterii sale limitate. Şi domnul preşedinte răspunde invariabil, că „instituţia primei doamne nu există la noi”. Dar tîmpiţeii tot nu înţeleg şi, cu o sîrguinţă demnă de o cauză mai bună, îşi notează în carneţel 1). Data viitoare să-l întreb de instituţia primei doamne şi 2). De luat lecitină pentru următoarea conferinţă de presă.

Nu mă dau rotund şi nici nu vreau să fiu bătucit pînă devin cub, dar o întrebare s-ar fi cuvenit a fi pusă preşedintelui. Nu de alta, dar, cred, în democraţia asta originală, nici chiar fiul lui Susanne şi Gustav Heinz nu-i chiar de capul lui. Şi conduce un popor. Care, e drept, l-a ales şi l-a absolvit de a merge la ore plictisitoare de fizică sau în mocirla administraţiei locale. L-a făcut şăf, vas’zică, ăl mai mare din Cotroceni şi Lacul Tei, vila… Pentru a lupta în interesul celor care l-au ales. Al poporului, cu alte cuvinte. Acelaşi popor care, de ani buni, aşteaptă să i se întîmple ceva bun. Să aibă conducători generoşi. Dedicaţi lor. Celui căruia i-au delegat puterea, doar pentru a se bucura împreună de un pic de bine, cum spunea un contemporan. Poporul acesta, însă, cu speranţele lui cu tot, nu face altceva decît să facă curăţenie după mizeriile pe care le fac politicienii. De la mic la mare. În aceste condiţii, zic, s-ar fi cuvenit ca distinşii confraţi, aciuiaţi prin acreditare în acel colţişor al patriei unde, oricînd, poate cînta cucuveaua, ar fi trebuit să întrebe direct: pe cînd un referendum , dom’ preşedinte? Iar la ochii miraţi şi tăcerea semnificativă a aroganţei prezidenţiale, ar fi trebuit să completeze: în legătură cu cererea dumneavoastră de staţionare de trupe străine pe teritoriul Ţărişoarei! Iar dacă tăcerea ar fi continuat sau domnul preşedinte ar fi zic un sec „nu comentez!”, ar fi trebuit amintit că NATO FORCE INTEGRATION UNIT şi MULTINATIONAL DIVISION SOUTH-EAST HEADQUARTERS sînt o glumiţă după care tot poporul român trebuie să rînească. Drept pentru care o consultare populară s-ar cuveni, fie şi pentru că elveţienii, suedezii sau japonezii procedează la fel. Măcar aşa să avem şi noi „o ţară ca afară”. Dacă altfel nu se poate.

Eu nu zic că nu trebuie un comandament şi un dracu’ mai ştie ce aviz pentru ca alţii să staţioneze pe teritoriul naţional. E drept că preşedintele a trimis o scrisoare aleşilor noştri parlamentari. Care… parlamentează doar. Şi cred că le-am delegat toată puterea (!). Dar, deocamdată n-au credibilitate. Iar destinatarul, în acest caz, nu poate fi nici Armata, nici Biserica. Instituţii care, nu ştiu din ce motiv, ocupă primele locuri ale sondorilor de opinii în necunoştinţă de cauză, impropriu numiţi sociologi.

În concluzie: e nevoie de un plebiscit! Asta, pentru că treaba cu forţele multinaţionale, comandament şi integrare poate să devină… groasă. Iar atunci cînd servitoarea rămîne gravidă, se ştie că „domnişorul” o şterge din peisaj.

Şi rămîn doar… consecinţele.