Cum se promovează produsele alimentare?

RADU VIDA

Un prim răspuns la întrebarea din titlu ar fi: foarte greu! Şi imediat ar trebui să spunem: nu, în nici un caz cu metode birocratice! Gîndul mi-a venit cînd am aflat că Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Durabile vrea să înfiinţeze Agenţia Naţională pentru Promovarea Produselor Agricole.

În primul rînd, trebuie remarcat că o asemenea entitate nu are ce căuta în subordinea Statului. Spun asta pentru că lucrurile s-au schimbat, structura producţiei şi a vînzării au căpătat noi valenţe. Iar Statul nu înseamnă altceva decît birocraţie funcţionărească. Evident că Ministerul Agriculturii trebuie să prevadă pîrghii de susţinere pentru asemenea acţiuni. Să creeze cadrul, cum se spune. Dar pînă şi concursul pentru ocuparea funcţiilor din această Agenţie vorbeşte despre un start greşit. Dincolo de pericolul unor angajări pe bază de rudenii, prietenii sau interese, caz în care competenţa se apropie mult de „0”, Ministerul mai aşteptă şi Legea parteneriatului public-privat, pentru ca plăţile către cei 7 ataşaţi ai agenţiei să se poată face atît de Stat, cît şi de către expozanţii care vor să-şi promoveze produsele pe pieţele externe.

Nu este de mirare nici că vicepreşedintele Senatului, domul Augustin Mitu, aflat în fruntea unei delegaţii în vizită la Beijing, a vorbit numai prostii (puteam să-i spunem „generalităţi”, dar a fost mai… mult decît atît), la susţinerea iniţiativei chineze „O centură, un drum”.)

O primă concluzie: asemenea agenţii trebuie să aibă sută la sută girul iniţiativei private. Şi mă întorc (pentru a cîta oară?) la… inventarea roţii. Nu trebuie s-o facem noi. Au făcut-o alţii, mult înaintea noastră. Iar nouă nu ne rămîne decît să adaptăm situaţiei concrete experienţa celor care au avut mai mult timp la dispoziţie pentru a implementa legile capitalismului. La Stat, după cum bine se ştie, salariul vine oricum. Chiar dacă este mai mic, chiar dacă avantajele imediate nu se văd „din prima”. În acest caz, funcţionarii tind să folosească timpul afectat muncii pentru noi cereri salariale şi, totodată, să profite, în nume personal, de organizatele ieşiri în străinătate.

Privatul, însă, depinde de măsurarea eficienţei muncii sale, care îi permite să încaseze bani de pe urma succeselor obţinute. Din această cauză angajează oameni competenţi, care ştiu ce înseamnă, după îndelungi studii probate în munca efectivă, ce înseamnă, deci, relaţia dintre limbaj, imagine şi layout, dialogul între consumator şi reclamă, strategiile eficiente de publicitate sau publicitate şi cultura locală.

Am auzit pe cineva întrebîndu-se de ce cheltuie magazinele alimentare pentru publicitate în mediul rural (e vorba despre entităţile străine, instalate exclusiv în mediul urban). Răspunsul este simplu, dacă omul are cunoştinţe despre ce şi cum în domeniul reclamei: companiile alimentare fac eforturi să ducă ziare şi reviste proprii în sate dintre cele mai prăpădite, pentru a pune bazele viitoare ale unui nou segment de cumpărători. Ei ştiu că satele sînt într-un proces de modernizare, că infrastructura rutieră se schimbă în România, că, în fine, trecerea de la agricultura de subzistenţă, la cea a fermelor mari, face ca „banul să circule” şi aici.

Trebuie învăţat şi de la cei care promovează săptămîna italiană, spaniolă, grecească, chinezească etc. „Dai un ban, dar stai în faţă” – spune un vechi proverb. Asta nu înseamnă că trebuie să mergem la tot felul de manifestări din străinătate, să ducem cu noi pălincă, caltaboşi, cîrnaţi, cozonaci şi fursecuri (?) şi să uităm că avem poate cele mai bune vinuri din această parte a Europei, dar nouă, organizatorilor, ne plac doar… tăriile.

Lupta e grea. Şi asta presupune bani, insistenţă, canalizarea micilor întreprinzători români spre “mărfuri adevărate”, produse în cantităţi suficiente, pentru a face faţă pieţei europene.