Cum altfel?

Radu VIDA

N-am o statistică exactă, dar cred că legile învăţămîntului şi cele ale circulaţiei rutiere au fost schimbate de cele mai multe ori. Şi, cel puţin la „educaţie”, nu s-a găsit formula prin care învăţămîntul, cadrele didactice, curricula şi programele extraşcolare să-şi găsească un vad previzibil. Acolo unde şcoala, părintele şi învăţăcelul să-şi poată concentra toate posibilităţile pentru ca lucrurile să meargă într-o direcţie bună.

Şcoala altfel, bunăoară.

Această … formulă nu este creată doar pentru a ţine profesorii ocupaţi, copiii sub supravegherea cadrelor didactice, doar pentru ca părinţii să poată munci în linişte. Nu! Şcoala altfel este gîndită ca o alternativă de viaţă, de evadare, cum ar veni, din băncile şcolii şi confruntarea cu viaţa. Azi un pic, mîine încă un pic… Ceea ce nu înseamnă că elevii trebuie tîrîţi la cofetărie sau pizzerie. Înfulecat, făcut gălăgie, plecat… Nicidecum. „Altfel” este legat de „şcoală”, şi asta înseamnă că trebuie ca formatorul să facă în aşa fel încît elevul să înveţe. Cîte un pic din tumultul acestei vieţi, tot mai complicate şi tot mai pragmatice.

Mai pe scurt:

La cofetărie se merge cu bunicii sau părinţii. Nu e nevoie de cadre didactice cu pregătire superioară! Cei din urmă, însă, dascălii, pot să-i atragă pe elevi spre un concert, un muzeu, o casă memorială, o excursie tematică, într-un oraş important al ţării. Cum se face o legătură prin internet? Ce se ascunde în spatele fabricării unui detergent? Ce se întîmplă în lumea animalelor în captivitate? Iar întrebările ar putea continua, pentru că există un milion de… chestii pe care micuţul sau mai marele învăţăcel nu le poate afla, aşa cum trebuie, în sala de clasă.

Pentru toate acestea trebuie bani, da?

Nu de telefoane mari cît casa şi dichisite cu pietre Swarowsky are nevoie un puşti de clasa a IV. Dar, cred, trebuie să vadă „Monumentul iubirii” de la Ciucea; sau Gorunul lui Horea; sau Bojdeuca din Ţicău; sau Bucureştiul, pur şi simplu. Vrem o ţară ca afară! Dar nu sînt bani, în cazul nostru, pentru a asigura acele condiţii în şcoală care să folosească realmente educaţiei tinerelor generaţii. Din vestitul „fond al clasei” sau „fondul şcolii” se cumpără hîrtie igienică, cretă sau se repară tencuiala şi acoperişul lăcaşului de învăţămînt. Acum, acest fond, este pe cale de dispariţie. Pentru că, cine dă sau cine iniţiază strîngerea de bani pentru astfel de fonduri e pasibil de închisoare.

De acord că s-a exagerat!

Dar nu se poate tăia laptele de la ţîţa mamii, şi să nu pui nimic în loc. Azi la cofetărie, mîine la pizzerie, poimîine, poate, la crîşmă… Dar asta tot bani costă. Şi tot părinţii suportă tîmpeniile învăţate în… şcoala altfel. Evident că societatea ar trebui să aloce învăţămîntului acele fonduri prin care educaţia unui elev să fie completă la terminarea unui ciclul de învăţămînt. Sau măcar să reprezinte o bază pentru… atacarea unei alte etape. Şi tot atunci, şcoala ar trebui să cuprindă în programul ei acele modalităţi de a… învăţa altfel, încît părinţii să nu trebuiască să-şi bată capul cu asemenea lucruri. Eventual să suplimenteze, în funcţie de posibilităţi, procedurile mai lacunare din educaţia progeniturii.

E mare-dezbatere-mare pe tema finanţării învăţămîntului. Şi, cred, nimeni n-ar trebui să stea deoparte. E vorba, pînă la urmă, de viitorul naţiei, nu? Iar soluţiile, oricît de abracadabrante, trebuie decantate tot prin contribuţia tuturor celor interesaţi.

A noastră, a tuturor, vreau să spun.