Cultura agricolă

RADU VIDA

La nivel macro, avem cu ce să ne lăudăm: producţia agricolă este bună şi în acest an, excedentul balanţei comerciale se poate realiza tot cu produse agricole (ca în 2013, cînd, pentru prima oară după 1989, ţara noastră a exportat mai mult decît a importat). Şi exemplele bune ar putea continua. Nu interesează pe nimeni însă „lauda de sine”. Pentru simplul motiv că există încă mari deficienţe în agricultură, pe care ar trebui să le rezolve orice guvern aflat la ocîrmuirea ţării.

Se ştie că principala piaţă de export a României este Uniunea Europeană. Nu-i rău. Numai că aici avem o serioasă concurenţă: ţările dezvoltate din punct de vedere economic. Şi, oricît ne-am lăuda noi, e greu să te pui cu nişe ferme moderne, a căror productivitate este net superioară celor de la noi. Acest lucru ar trebui să se schimbe. Evident, nefăcînd rabat calităţii, ci căutînd şi alte pieţe, unde produsele româneşti ar fi bine primite. Şi mă refer aici la proximităţi. Pentru aceasta însă trebuie depăşită politica după care „Vestul e bun, Estul e prost”. Să ne vedem lungul nasului, cu alte cuvinte, şi să ţintim acele pieţe care au, realmente, nevoie de produsele noastre agricole.

Ministrul agriculturii, domnul Daniel Constantin, a atras atenţia de nenumărate ori că este nevoie de diversificarea producţiei pentru a obţine preţuri mai bune. Frumos! Dar insuficient. Pentru că „diversificarea” se face cu bani. Şi este inadmisibil ca, şi la această oră, să avem un mare deficit de abatoare, unde să se prelucreze carnea animalelor. E nevoie de sprijin. Concret. Altfel, animalele vor fi exportate tot „în viu”. Iar problemele pot apărea oricînd. Exemplul cel mai bun este „boala limbii albastre”. Investiţiile în abatoare ar fi diminuat mult pierderile de export la toate categoriile de animale. Pentru că exportul de carcase ar fi putut „ţine” boala sub control.

Cauza restrîngerii pieţei de desfacere şi a scăderii preţurilor ar fi putut fi evitată, dacă ar fi fost încurajate investiţiile în fabricile de preparare a cărnii. Pe de altă parte, nu s-a… lucrat nici la creşterea calităţii efectivelor. Tot de bani este vorba. Distrugerea, “cu bună ştiinţă”, a institutelor de cercetare şi ameliorare a raselor a condus la necesitatea importului de berbecuţi, spre exemplu, care să îmbunătăţească structura turmelor.

În amalgamul acesta, de cultură agricolă prost înţeleasă, se înscrie şi folosirea specialiştilor. Sau, mai bine spus, a nefolosirii lor. Lăsarea la voia întîmplării a producţiei agricole, cerinţele laxe din punct de vedere al calităţii produselor fac ca întreprinzătorii să apeleze tot mai mult la neprofesionişti. Oameni care cer puţin, dar şi fac lucruri de mîntuială. Iar uriaşele „fabrici” de specialişti, universităţile agricole, produc competenţe pentru agricultura din Vestul Europei. Acolo, unde se cere calitate, dar se şi oferă o recompensă a muncii pe măsura lucrului bine făcut.

De ce aceste disfuncţii? Datorită unei presiuni cel puţin ciudate a „societăţii civile”, care cere sprijin în tot felul de domenii de… loisir. Fără să se gîndească măcar că este infinit mai important să întăreşti sectorul industrial şi agricol al unei ţări. Tocmai pentru a da, apoi, posibilitatea şi bucuria oamenilor de a se răsfăţa cu realizările vieţii. Ascultaţi discursurile prezidenţiabililor! Şi veţi constata că unul „luptă” pentru autonomie, altul pentru obţinerea de vize americane şi canadiene, pentru ca celălalt să ceară (?) dezvoltarea turismului şi serviciilor. Am mai spus-o: serviciile pentru agricultură se dezvoltă dacă avem… agricultură, iar cele din industrie, dacă avem fabrici şi uzine. Mici sau mari. (De preferinţă mari.) Iar turismul vine abia după ce ne asigurăm un salariu din activităţi, care oferă pieţii produse spre vînzare. Cine face altfel, păţeşte… ca noi. Merge, o lună, la distracţie pe… datorie şi icneşte un an să satisfacă cerinţele băncilor creditoare.