CULOAREA DIN OCHII ÎNGERILOR

 • dincolo şi dincoace de albastru, cu Daniela Nedelea •

Marea. Cerul. Şi, la mijloc, Pămîntul. Toate la un loc şi separat înseamnă expresia vitală a existenţei noastre. Interlocutoarea mea pare să caute cu predilecţie acele elemente definitorii pentru viaţa noastră. Şi le găseşte, Hălăduind. Cu gîndul şi fapta. Şi, mai ales, cu sufletul. Numai călătorind vezi toate acestea, asimilezi şi cunoşti. Am vorbit mult de ceremonialul intim al turismului cultural. De cele locuri. Şi de momentul inegalabil al întoarcerii. Pentru a putea visa – la ce altceva decît?- la noi şi noi plecări. Se dovedeşte, încă o dată că, pentru un pictor, călătoria nu înseamnă decît o evadare în sine. Şi dacă peisajele, florile, culorile au contururile depărtărilor, sufletul din spatele lor caută mereu concentrarea pămîntului natal.

– De la Odobeşti la Bucureşti – o aruncătură de băţ. Mai apoi Cluj şi Baia Mare. Repere.

– Seara, părinţii mei îmi citeau poveşti, iar dimineaţa eu desenam personajele din poveste. Aşa, după mintea mea… M-am născut într-o familie de evrei din Moldova, la Odobeşti (numele tatălui meu este Zilberman). Nu ştiu de la cine am moştenit talentul; tata era tîmplar şi îmi aduc aminte cu nostalgie de picioarele meselor şi scaunelor sculptate. Mama era asistentă, dar îşi completa veniturile brodînd. Mă ducea cu ea în diverse artizanate. Şi mă uitam la tot felul de flori, ciupercuţe, pitici brodaţi. Cînd reveneam acasă, mă punea să desenez iar mie îmi plăcea să reproduc pentru ea. Nu exi sta Moş Crăciun sau alte ocazii să nu primesc cadouri fără o carte de poveşti. Şi fără creioane colorate. Era m usai să-mi citească povestea în seara în care primeam cartea. Şi tot musai ca eu să desenez din imaginile ce mi le citea. Aş putea spune că pictez de cînd mă ştiu. Dar conştientizez asta de la grădiniţă, cînd am primit un premiu în formă de fluture albastru.

– Şi în Capitală?

– Acolo, am făcut Liceul de arte plastice „Nicolae Toniţa”. Am făcut şi cursuri de vestimentaţia cu Zina Dumitrescu. Dar n-am intrat la Arte. Erau 6 locuri şi 200 de candidaţi. Am considerat că trebuie să fac şi o altă facultate pentru a-mi întregi personalitatea. Şi am urmat Politehnica. M-am căsătorit la 18 ani şi ne-am transferat la Cluj-Napoca, unde am terminat Facultatea de Automatizări-Calculatoare. Şi sînt profesoară… de informatică la Liceul Economic dar şi cel de Arte din Baia Mare. Îmi place tot ce e legat de calculator, dar am şi ore de desen, arta vestimentaţiei, precum şi de educaţie tehnologică, unde pot să-mi pun în valoare talentul, imaginaţia, creativitatea. Şi, mai ales, să învăţ toate acestea şi pe elevii mei.

– Nu vă întreb ce are una cu… alta.

– Dar are! FotoShop, artă digitală… îmi place să modific poze, să fac diplome, să mă ocup de design-ul site-urilor… Am călătorit în Spania (Malaga – oraşul lui Picasso şi Barcelona), Austria (Viena), Cehia (Praga), Franţa (Paris) şi colonia de pictori Saint-Paul-de-Vence. Dar am pictat şi în Amsterdam, Geneva, Copenhaga. Portugalia. Am cunoscut o pictoriţă din Elveţia, Katarina Seiterle, am devenit prietene bune. De atunci, sînt ani buni de cînd ne vedem în diferite locuri ale Europei, mergem împreună în tabere internaţionale. Am fost în Elveţia, Franţa – pictură pe mătase, Italia (Sardinia)… Îmi place să călătoresc, să-mi îmbogăţesc sufletul. Multe din tablourile reunite la Cluj în expoziţia „Conversaţii cu albastru” au fost realizate în străinătate. Am văzut nenumărate expoziţii, am fost în marile galerii ale Europei. Am şi eu cîteva tablouri în colecţii particulare, las de fiecare dată lucrările mele în taberele unde sînt invitată…

– Ani de studenţie. Ani de dragoste. Ani de tinereţe. Ce v-a plăcut la Cluj?

– Culoarea. O anume… nebunie din galbenul toamnelor, crenelurile în gri ale zidurilor medievale, verdele din ochiul verii. Şi, desigur, albastrul special de deasupra Cetăţuii. Peisajele, în general. Şi, de ce să nu recunosc?, filigranul din sufletul oamenilor locului. De altfel, tot timpul am pictat cu gîndul la toate acestea. Sau am creat haine. Iar în cariera mea de profesor, pictura m-a ajutat foarte mult. Sînt, orice s-ar zice, deosebită faţă de ceilalţi. Primul meu post a fost la ţară, aşa că am făcut un ABCDAR pentru învăţătoare, machete, dar şi expoziţii de pictură. Multe, chiar multe expoziţii de grup. La Cluj-Napoca am avut două expoziţii personale. Am publicat însă şi în revista Peripheral Arteries Art (Japanis garden, Refreshing dawn, Face), dar am şi postări de lucrări în Galeriile online (Promoart.ro, galeriile Art line.ro, Fineartamerica, Saatchiart) pe Facebook, Google+, My Opera. Am pictat numeroase tablouri în acril pe pînză, pe diverse teme, stiluri sau tehnici. Şi picturi în ulei pe carton PFL sau pe pînză: tehnica în cuţit (predilectă).

– Chiar şi rochia de la vernisajul clujean era făcută de dumneavoastră.

– Nu ştiu cum aţi aflat, dar aşa este. E un material albastru, cu combinaţii de alb, croit în stilul anilor ’60, dar într-o manieră personală. Mi s-a propus să fac şi haine, dar nu vreau să fac prea multe chestii. Sigur, eu îmi fac hainele, pentru plăcerea de a purta lucruri unicat, cu numele meu brodat, discret, într-un colţ.

– Ce se întîmplă în continuare?

– Expoziţia de la Cluj-Napoca, „Conversaţii pe albastru”, merge la Baia Mare. Colegii mei nu m-ar ierta dacă nu aş expune şi acolo. Albastrul meu nu e ca la Picasso, reflectînd o perioadă tristă. Din contră. Mie îmi place apa, marea, albastrul îmi dă un sentiment de libertate, de relaxare, de vacanţă… Între timp, pictez, am deja o seamă de tablouri. Cu tematică, ca să zic aşa: aripi. Nu ştiu dacă expoziţia se va numi aşa, dar am făcut o adevărată obsesie pentru aripi: libelule, îngeri… Totul în roz, poate alb şi albastru.

– De ce „aripi”?

– E un lucru ciudat ce vă spun eu acuma, dar e adevărat. Cînd a murit mama mea şi oamenii au pus capacul la sicriu, a trecut un fluture alb. Momentul a fost ceva special şi mi-a rămas adînc întipărit în memorie. Şi n-am uitat, propunîndu-mi ca, odată, să abordez această tema diafană, să recunoaştem.

***

Nu ştiu dacă îngerii au veşminte albe. Dar cred, ştiu chiar, că au ochii albaştri şi aripile roz. Privesc spre ceea ce unii dintre noi realizează pe şevalet şi zboară în lume doar să pună, ici-colo, cîte o pată de culoare din penelul cu har. Un pic de albastru aici, o tuşă de alb acolo… Am privit tablourile din expoziţia cu pricina, am accesat site-uri unde lucrările interlocutoarei mele ocupau simeze virtuale. Le-am privit cu sufletul şi am ascultat ecoul depărtărilor din fiecare atingere. Am fost şi eu, cu anume prilejuri, prin acele locuri. Şi dacă n-am putut să exprim ceea ce am văzut, e pentru că trebuie să ai pensula, cuţitul sau cărbunele Danielei Nedelea. Indiferent de disponibilitatea sufletească, constat că lucrările picură în suflete linişte, vacanţă, bucurie. Fiecare pînză reconstruieşte cumva colţuri ale bătrînului nostru continent. Şi fiecare tuşă vorbeşte în româneşte despre colţul nostru de lume.

Marea.

Cerul.

Şi, la mijloc, Pămîntul.

Nu e de mirare că, în peisajele văzute, întrezăresc expresia vitală a existenţei noastre. Timpul albastru al bucuriei trecerii. Şi al nevoii de a lăsa amprentă buclucaşă pe faldurile memoriei. Pentru eternitatea culorii.

Radu VIDA