Cu generalul Iulian Vlad* despre legile nescrise ale spionajului

16 septembrie 2016, un hotel din Cluj-Napoca. După-amiază blândă dintr-o toamnă ce se stinge lent… Întâlnire aşteptată, emoţionantă, cu generalul în rezervă Iulian VLAD, omul care a apărat şi a lăsăt nişte adevăruri şi împliniri, unele de excepţie, în istoria noastră de sfârşit şi început de veac. Am mai stat de vorbă în câteva rânduri. Ceva ne-a legat de la început. I-am oferit câteva din cărţile mele, am discutat despre ele. Cred acum că am vibrat cam la aceleaşi speranţe şi dezamăgiri, împliniri sau gafe şi eşecuri ale lumii noastre. În holul imens al hotelului, la acea oră de tihnă, eram numai noi. Generalul, om modest, amabil, cu grijă faţă de cuvântul rostit sau scris, cu o umbră de umor fin, spune, strângându-mi încă o dată mâna:
– În sfârşit, avem şi timp şi linişte şi sper să epuizăm bogata noastră ordine de zi!?
– Nu cred că am putea-o epuiza vreodată…
– Ce frumos, adevărat şi convingător scrii despre procurori… i-am cunoscut pe pielea mea, cum se spune. Cu ochii în dosare fără conţinut şi cu urechile la mai marii lor, gata să aplice cea mai mică solicitare… (E vorba de romanul meu „Anotimpurile procurorului”). Se poate să vii şi să afirmi că „Referendumul a fost fraudat?!” Cum? Cum Dumnezeu? 7,4 milioane de cetăţeni au votat pentru suspendarea preşedintelui!! Dacă au fost fraudate 100 sau 1000 sau 10.000 de voturi, poţi susţine că Referendumul a fost fraudat? Şi apoi votul e secret!? Asta-i democraţie?
Cerem câte un cappuccino. Generalul trece la alt subiect:
– Cum poţi să ceri ca Tăriceanu, preşedintele Senatului, al doilea om în stat, să fie pus la detectorul de minciuni? Unde ne aflăm, Viorel? Încotro mergem?! Cum ne priveşte lumea?!
– Eu mă îngrozesc când mă întreb unde vom ajunge!! Câte aţi putea spune dumneavoastră, domnule general!
– Te înşeli. Foarte puţine aş putea spune, asta deşi am fost oarecum o mină de aur într-un anumit domeniu. Ştiu poate prea multe. Pe unele aş fi vrut să nu le ştiu… să le uit…
– Iertaţi-mă, de ce nu le puteţi spune?
– Sunt într-o poziţie delicată, incomodă. Orice voi spune, voi desconspira, se vor găsi unii care se vor năpusti asupra mea şi mă vor desfiinţa, mă vor condamna şi ucide moral. Asta pentru că am avut funcţii, pentru că am slujit dictatura şi pe dictator, pentru ei sunt compromis, n-am dreptul moral să vorbesc, că trebuia să o fac atunci, nu acum… la noi nu adevărul vieţii, al lumii, contează! Contează cine îl spune şi de pe ce poziţie. Şi e cu atât mai aşteptat, mai apreciat, mai asumat, cu cât e mai vulnerabil, mai coafat, mai pe placul celui ce ascultă. Nu contează cum a fost, care este, ci doar cine-l spune. Dacă înjur şi condamn defectele lumii de ieri e rău, n-am dreptul, dacă laud ceea ce a avut bun, căci a avut, e şi mai rău… Singurul lucru care poate fi înjurat de toată lumea în ţara asta e corupţia.
– Ajunşi aici, vă voi întreba – oricum ştiţi mai bine – ce e cu această corupţie? Mie mi se pare o făcătură care ascunde ceva.
– Întrebarea asta mă duce cu gândul la o înţelepciune a Sfântului Augustin, care a fost pentru mine o călăuză, un principiu în profesie: „Dacă nu sunt întrebat, ştiu! Dacă sunt intrebat, nu ştiu!” Acum pot încălca acel principiu. Corupţia era necesară celor ce – doar cu voia lor – ne au în grijă, ne supun şi ne conduc cum vreau. Totul a fost bine gândit.
– Adică?
Ţara a fost demolată – nu mai are o economie, industrie, agricultură, cultură şi demnitate, toate bogăţiile sunt ale altora, băncile şi ziarele sunt ale altora. Am rămas săraci şi proşti. Corupţia e răul ce ni s-a dat şi ni s-a împărţit, să acceptăm tot ceea ce ni se cere! Am devenit ceea ce spui într-o carte – o turmă.
– Era necesar?
– Fireşte. O turmă o duci mai uşor, când, cum şi unde vrei! Ieri ne conduceau unii, azi alţii! Asta pentru dumneata doar, ca să-mi descarc şi eu inima.
– Ziceaţi de cultură, că n-o mai avem!?!
– Pare că o avem! Dacă mă duci pe ogorul dumitale îţi voi spune ceea ce ştii! Şi ce am aflat, în parte, din scrisul dumitale. Ieri te zbăteai, răbdai, erai cenzurat… Dar la apariţia cărţii primeai acasă onorariul…
– … bun, recunosc, dar atunci mi se părea mic!
– Vedeţi… vedeţi… Tirajul era de zeci de mii de exemplare şi cartea era vândută în toată ţara, de la Sighet la Mangalia şi de la Reşiţa la Dorohoi. Azi cum e? Cărţile dumitale apar în libertate, democraţie, sub grija Drepturilor omului, dar în 200 – 800 de exemplare şi doar în Cluj-Napoca. Şi le plăteşti dumneata, onorariul e o amintire…
– Nici măcar în Turda unde am rude, nu ajung!
– Vezi, ăsta e progresul, modernizarea, capitalismul… sau, dacă vrei, criza cărţii.
– Nu, domnule general, cea mai mare criză a lumii de azi este aceea a şefilor de state. Am şi scris despre asta în ziare şi în cărţi…
– Ştiu… E o mare criză în domeniu. Dar iar zic, nu eu trebuie să vorbesc despre ea!!
– Ba da, ba da, sunteţi cel mai avizat în materie!
– Pentru discuţia noastră, voi răspunde, nu voi afirma că nu ştiu – zâmbeşte generalul. Toţi suntem nişte supuşi, obligati să facem ce ni se cere. Toţi! Şi şefii de state. Câţi nu s-au supus şi au fost înlăturaţi prin revoluţii colorate, fie au “căzut” cu avionul, conform ordinului! Nu ne-ar ajunge o pagină să-i înşirăm doar pe cei ucişi din toate punctele cardinale. Un adevăr simplu, recunoscut: Ceauşescu a căzut când şi-a achitat toate datoriile şi nu mai putea fi şantajat de creditori. Azi, atâţia şefi de stat stau la putere pentru că acceptă să cumpere tot ce li se dă, fie că le trebuie, fie că nu! Se achiziţionează avioane şi rachete nu pentru nevoile cumpărătorului, ci ale vânzătorului! Asta e piaţa liberă. Mă tem că vorbesc prea mult… Adaug: şi şefii mari de state au diverşi stăpâni. Aş zice o vorbă mare: în ziua de azi nimeni nu e liber cu adevărat!…
– Nimic nou sub soare. Domnitorii munteni şi moldoveni plăteau legal, constant haraciu la Înalta Poartă Otomană. El se plăteşte şi azi! (Doar Porţile se schimbă în răstimpuri.) Ce ziceţi: Rusia e o ameninţare pentru pacea noastră?
– Rusia nu e un stat, un imperiu, e mai mult: o lume încă greu de înţeles. Te rog, acasă, în intimitate, răsfoieşte istoria şi vezi câţi mari comandanţi au atacat Rusia, cu armate uriaşe, de-a lungul vremurilor şi cum s-au întors cu coada între picioare. Mă faci să vorbesc prea mult!
– Ce frumos zicea Putin recent: “Între noi şi Europa sunt doar câteva puncte de suspensie, între SUA si Europa se afla un ocean…”
– Nu ştiam…
– Să revenim la şefii de state. Cum sunt ei, unde şi ce greşesc?
– Nu ştiu, zâmbeşte generalul. Îmi cereţi prea mult…
– Am înţeles. Cum a fost Ceauşescu?
– La început toţi sunt receptivi, interesaţi de opinii şi sfaturi, au o foame de informaţii. Pe măsură ce trece timpul, puterea devine un drog şi-i schimbă din temelii: se cred ei mai infomrmaţi decât specialiştii, se tem că toţi din jur le vor răul, că lucrează împotriva lor. Şi se înrolează în solda celor mari, iar de aici începe coborâşul. Ceauşescu a început fulminant: juca pe eşichierul politic al lumii cu dezinvoltură, s-a făcut apreciat şi iubit chiar: i-a împăcat pe chinezi cu americanii, pe evrei cu arabii. A întins prea mult coarda. Trei factori l-au doborât: sănătatea, lipsa de măsură, Elena! El a dărâmat tot ce a zidit.
– La Dej a fost exact invers!
– Exact. El a pornit rău, cu o ţară supusă şi condusă de sovietici. Abil, bun român şi strateg: şi-a creat indepentenţa lui şi a ţării. A plătit cu viaţa pentru că şi-a apărat ţara. Ceauşescu a început teribil şi a sfârşit în dispreţ şi ură generală, împuşcat ca un câine în seara de Crăciun.
– Se lucra greu cu el?
– Şi da, şi nu. Se voia un om care ştia totul. Uneori avea judecăţi pe care le înţelegeam şi acceptam după o vreme… Ajunsese într-un puct critic cu boala, cu setea de putere, cu ambiţiile… Nu cerea sfaturi, opinii, ci aprobări şi a fi urmat. Să-ţi spun povestea mea – încă neştiută decât de intimi – cu Ceauşescu şi cu generalul Vasile Militaru, plus colaboratori. Am lucrat cu grijă şi artă – aş zice – acest caz, să nu se mişte un fir de iarbă, să nu se afle nimic. Când am avut cercetările aproape încheiate, am scris totul pe o pagină (dar mi-am făcut şi o copie!) şi m-am cerut la raport, telefonic, pe linia “S”. El fixa ora…
– Şi eraţi întotdeauna singur? Şi el , la fel ?
– Fără excepţie, doar noi doi.
– I-aţi mai dat asemenea rapoarte olografe?
– Multe. Şi de ce importanţă!
– Le păstra?!
– Foarte rar. Deschidea plicul, scotea raportul, îl citea atent, apoi îl punea la loc şi scria pe un colţ al plicului “V“ (văzut) sau “R“ (retur). Le păstram eu.
– Aţi avut un raport olograf înaintea întâlnirii istorice de la Malta, din 1989. Puteţi vorbi despre el?
– A fost unul de excepţie, de mare însemnătate. L-am informat amănunţit ce se va discuta acolo, în ce ton, ce se va urmări, ce idei se vor confrunta, înainte ca discuţiile să înceapă!! E de necrezut!
– Cum aţi obţinut asemenea informaţii?
– Au lucrat oamenii noştri cu desăvârşită artă şi cu imense riscuri. A fost un raport pe care-l consider o culme a profesiei noastre.
– Se pot obţine asemenea informaţii?
– Orice se poate obţine pe lumea asta. Cele mai mari şi mai necesare legi ale spionajului sunt nescrise!! Uneori spionajul e şi o colaborare de o maximă eficienţă. Ca să mă înţelegi, îţi spun o lege nescrisă: „Vând ce am, ca să pot cumăra ce n-am!” Atât.
– Să revenim la cazul Militaru!
– Da… l-am sunat pe tovarăşu şi i-am cerut să ies la raport. Se ştia că arde ceva, dacă mă anunţam. M-am dus şi i-am explicat concis, cu argumente, trădarea generalului şi a alcoliţilor săi. Umbre treceau pe faţa lui şi tremura, deşi stătea resemnat la birou; mi-a înapoiat raportul, precizând: “Trebuie a se continua cercetările până la capăt, să fie totul documentat, argumentat. Atunci vii, din nou.” Am revenit urmând aceeaşi cale, după alte două săptămâni. Am reuşit să adun câteva noutăţi. Eram convins că vom avea un proces. Firesc: ne aflăm în faţa unui caz de trădare de ţară… Mi-a înapoiat raportul, a facut câţiva paşi prin birou, vizibil enervat şi a decis sec:
– La munca de jos cu el! Observat clipă de clipă, zi şi noapte…
Cred că a văzut mirarea, enervarea de pe chipul meu. După o pauză a adăugat: „Nici un proces, nici o lege, nici o pedeapsă. Nu vreau să-i pornesc pe ruşi împotriva poporului român. El n-are nici o vină…” Ne-am despărţit într-o tăcere de mormânt. Nu l-am înţeles. După o vreme i-am dat dreptate, judecase bine. Te-a surprins poziţia lui?
– Sincer, aşa, pe moment, da…
– Şi acum urmarea, bunul meu prieten. Iliescu l-a dus la cererea sovieticilor pe Militaru în fruntea armatei române. Deşi ştia cine e… Eu am fost imediat arestat. Când mă urcau arestat în dubă, de la etajul întâi al Ministerului Apărării, de la o fereastră, urmăreau… fericiţi scena Militaru şi Teajelnicov, ambasadorul URSS de la Bucureşti. Militaru, un tradător de patrie, într-un regim criminal, cum l-au numit unii, nu a făcut un minut de închisoare. Eu, nevinovat, am stat închis aproape 4 ani, într-un regim liber, democrat, care-l prefigura pe cel al drepturilor fundamentale ale omului…
Ne-am băut în tacere cafeaua, apoi l-am întrebat:
– Ce sfaturi aţi da tinerilor care vă urmează în profesie?
– Nu ştiu dacă le-aş da. E aşa uşor să dai sfaturi. Dacă eu aş relua de la început destinul meu de până acum, n-aş abdica de la trei principii vitale, fundamentale: 1. Niciodată să un judeci cu patimă, cu ură, cu mintea întunecată de ambiţia de a executa; 2. Când ai o dispută aprinsă cu un şef sau subaltern ce pare fără ieşire, faci o pauză până poţi judeca la rece, lucid şi înţelept; 3. De la nimeni niciodată, absolut, niciodată, nici cea mai mică atenţie, nici un cadou, o donaţie…
– Asta îmi aminteşte ce i-a spus De Gaulle prietenului său, scriitorul Andre Marlaux , când l-a numit ministru al culturii: „Atât timp cât vei îndeplini această demnitate, nu primeşti de la nimeni nimic, nici măcar un premiu literar… ”
– De Gaulle a fost un mare om de stat, cum nu mai sunt azi…
Au venit în hol alţi prieteni ai generalului şi discuţia noastră s-a încheiat iar înainte de vreme…
– Vă mulţumesc, domnule general.
Viorel CACOVEANU

* Generalul a plecat din lumea noastră. Şi multe din cele ştiute şi neştiute au rămas nerostite. Şi acest interviu a fost refuzat de mai multe ziare din Capitală până să ajungă la noi (n.r.).