Cu ăla micu’ pe bancheta din spate

Intervenţia de astăzi nu se adresează oricui, ci părinţilor bolnavi de frică pentru copilul sau copiii lor. Grija supradimensionată sau supraprotecţia nu este numai o tendinţă, ci, mult mai grav, a devenit “religie” pentru foarte mulţi părinţi. În această cursă cu obstacole (înţelegând prin aceasta dezavantajele) pentru grija exagerată se înscrie şi limitarea libertăţii de mişcare a copilului, care nu mai este trimis singur nici până la colţul străzii, să cumpere o pâine. Studiile arată că marea majoritate a copiilor nu îşi petrec timpul, ci îl pierd pur şi simplu stând în casă, arestaţi în faţa televizorului, calculatorului sau telefonului mobil. Totuşi, constatăm că tăticul şi mămica bat insistent la porţile contradicţiei: vor să-şi vadă copilul independent, descurcăreţ şi curajos, dar îl ţin în scurt mai ceva decât un pitbull. Aşa apar dependenţa de părinţi şi riscul crescut de anxietate. Şi ne trezim că avem copii excesivi de timizi, incapabili să se descurce singuri şi care se vor adapta greu şi foarte greu în situaţii cel mult dificile. Sunteţi de părere că vorbesc într-o pungă spartă? Iată un exemplu elocvent din punctul de vedere al subsemnatului.

Încă o dimineaţă prin Cluj-Napoca, oraşul conservă, aceeaşi poveste, aceeaşi placă zgâriată. Maşini bengoase bară la bară, motoare turate, claxoane, mulţi nervi, mai ales din partea doamnelor, care de la volanul unui Land Rover se simt bărbate şi îţi trimit “complimente” de genul “să-mi bag…”, dar nu mă întrebaţi ce, ci deduce fiecare ce doreşte. Avem ingredientele pentru a începe cum nu se poate mai nasol o zi în “Oraşul Comoară”. Degeaba a transpirat Emil Boc pentru a fluidiza traficul, prin introducerea autobuzelor speciale pentru copii, că părinţii tot ţin să facă pe bodyguarzii şi să-şi ducă odraslele cu maşinile personale. Nu ştiu dacă sunt speranţe ca şcolile din Cluj-Napoca să ajungă să fie dotate cu rampe speciale care să favorizeze accesul cu maşina în clasă, pentru ca părintele ultra-grijuliu, dar nu paranoic, să-şi plaseze copilul direct în bancă, de unde, la finalul programului, să-l şi poată prelua, în aceeaşi condiţie impecabilă, polişat şi fără nici o zgârietură. Glumim, dar credeţi că nu sunt părinţi care ar aplauda ca focile o asemenea realizare?

E clar, grija exagerată manifestată de părintele lumii post-moderne nu este deloc exagerată dacă avem în vedere că în Cluj-Napoca trăim ca într-o junglă, iar copiii sunt mereu atacaţi de animale sălbatice şi călcaţi de trotinete. Deunăzi, un părinte s-a plâns că băiatul lui a fost muşcat de un Tyranosaurus Rex deghizat într-un pudel, iar poliţistul local n-a intervenit cu spray-ul lacrimogen din dotare, asistând neputincios şi speriat la scenă. Un alt părinte a cerut ca din momentul în care copilul lui părăseşte Hummer-ul blindat, drumul de aproximativ 10 metri pe care îl are de parcurs până la intrarea în incinta şcolii să fie flancat de trupe antitero. Cererea i-a fost respinsă până când se va completa fondul şcolii sau fondul de rulment. La ce pericole există în Cluj-Napoca, nu-i înţeleg deloc pe acei părinţi care îşi trimit copiii cu autobuzele la şcoală. Sunt nişte iresponsabili. Nici nu merită să fie numiţi părinţi. Nu-şi dau seama că lângă copilul lor stă un altul care inspiră microbi şi expiră o boală contagioasă, că în autobuz intră frigul atunci când se deschid uşile. E clar, e mai sigur să traversezi strada cu maşina.

Cineva şi-a întrebat foarte mirat vecinul dacă i s-a stricat maşina, pentru că şi-a dus copilul la şcoală pe jos şi a primit un răspuns pentru a cărui înţelegere se aplică neapărat teorema lui Pitagora: „Am vrut să facem mişcare”. Probabil că n-a înghiţit răspunsul, ci crede despre vecin că e sărac.

Cristian FOCȘANU