CONVIEŢUIND ARMONIOS, LINIILE…

 de vorbă cu maestrul Virgil Tomuleţ

Punctînd cotidianul. Îngroşîndu-i contururile firescului. Mereu cu dorinţa de artă, ce domină convenienţele etichetei prea rigide. Caricaturile, grafica şi picturile lui Virgil Tomuleţ încîntă (de mai bine de 60 de ani, dacă am calculat bine) generaţiile de iubitori de frumos. Zîmbind. Rîzînd. Şi cochetînd cu acea parte din noi care, în orice împrejurare, se numeşte dragoste pentru realitatea imediată. Sutele şi sutele de desene, în tuşe îndrăzneţe, au căpătat patina timpului. Şi, totodată, şi-au găsit adevăratele corespondenţe sufleteşti, la scara de gust şi efect al majorităţii.

Caricaturile dojenesc. Fin. Dar îngroşarea liniilor n-a însemnat niciodată violenţă, brutalitate, spaime. Ele au avut şi au darul de a încînta. Chiar cînd arată cu degetul la defecte instituţionale, devianţe politice sau puseuri sociale. Sau, cum spunea cineva, că e posibilă şi existenţa unui frumos al urîtului, aşa şi lucrările domnului Virgil Tomuleţ: nu înjură, ci admonestează, nu dau cu parul, ci, cu duhul blîndeţii, încearcă să corecteze. E, poate, firul roşul al tuturor caricaturilor, ce ne încîntă în continuare.

Această adevărată punere în scenă a vieţii noastre, a tuturor, aduce la „luminile rampei” mii de chipuri, mii de situaţii şi mii de caractere. Cu o trăire interioară desăvîrşită. Chiar şi atunci cînd superficialitatea bate rigoarea, cînd netrebnicia sufocă adevărul. Am rememorat împreună o întreagă galerie de semeni de aici sau de aiurea. Nimic însă nu contrazicea umanul. Şi dorinţa autorului de a picura un… pic de „mai bine” în sufletele privitorilor. Toate acestea vin dintr-o puternică personalitate şi, mai ales, dintr-o temeinică formare în sanctuarele artei:

– La Institutul de arte plastice l-am cunoscut pe Artz Helmut. Îmi amintesc că lucra şi în timpul orelor, ceea ce îl făcea nu de puţine ori pe pictorul Harşia să-l dojenească. Mi-e însă mi-a fost primul model, ca să zic aşa. Şi desenele de la televizor ale lui Iurie Darie. Apoi, a contat prietenia mea cu Iuliu Raţiu de la revista „Luminiţa”. Dar am avut noroc, zic eu, şi cu faptul că am cunoscut mari personalităţi ale vieţii noastre culturale, artistice şi literare. Sîntimbreanu, Horea Aramă, Jon Mihail şi mulţi alţii, cărora le-am ilustrat creaţiile. Şi – foarte important – l-am admirat în permanenţă pe Popa Popa’s. Asta, pentru că este unul din puţinii cunoscători ai anatomiei omului. Şi Clenciu este un izvor de inspiraţie. Dar, Popa’s are un ceva de neegalat.

– La Institut se învaţă de toate…

– Dar mi-am dat seama că am chemare pentru grafică. Cu toate că am avut aprecierea unor mari artişti ca Irimescu, Marcoş, Fulicea… Ei mi-au imprimat acea necesară plasticitate în oricare dintre ramurile artei pe care o practicăm. Am avut norocul să răsfoiesc multe reviste străine. Iar primul pas pe care l-am făcut a fost să-mi creez un personaj. M-am inspirat după Tănase, omul acesta extraordinar, cu nasul lui uriaş. Nu poţi să te inspiri dintr-o revistă, să spunem, şi să imiţi, pur şi simplu, într-o simplitate geometrică, tot ceea ce fac alţii. Trebuie să lupţi să devii tu însuţi! Abia apoi începe munca adevărată. Istovitoare. Dar plină de satisfacţii.

– Ilustraţii pentru copii, grafică urbană, fleşuri şi chipuri ale prezentului şi trecutului. Toate au o nuanţă caricaturală.

– Asta, pentru că, de fiecare dată am încercat să corectez. Să subliniez. Să scot în evidenţă. Iar cuprinderea mea într-unul din cele 6 volume ale „Enciclopediei artiştilor români” este cea mai bună dovadă că am reuşit. Că lucrările mele şi-au atins ţinta.

– Şi care a fost… ţinta?

– Desenul. Linia clară. Fără zorzoane inutile. Pe care le-am învăţat, pentru prima dată, de la Andrássy Zoltán. Apoi, de la maestrul Feszt, maestrul Ciupe sau Constantin Dinu Ilea. Şi, bineînţeles de la Lazăr Anton (fost student a lui Camil Ressu, unul dintre cei mai mari desenatori români). Patru dintre dascălii mei au fost autodidacţi. De unde rezultă că trebuie să munceşti. Mult. Cu perseverenţă diabolică, chiar. Bour, spre exemplu, pentru care am un mare respect, e gîrbov. De ce? Pentru că, de zeci şi zeci de ani, stă şi lucrează. Aplecat asupra hîrtiei… Dan Hatman, de asemenea, e ca personajul acela din Vrăjitorul din Oz… Eu am făcut milioane de desene. Le rupeam şi în stadiu final, doar pentru că o linie sau alta o luase cîş… Un desen nu poate fi niciodată terminat. Întotdeauna poţi adăuga ceva. Sau scoate, tot atît de bine, doar pentru a exprima şi mai clar realitatea. Dincolo de norme (unghiul de aur ş.a.), există percepţia fiecăruia dintre noi de a esenţializa realitatea. Şi a cuprinde dintr-o mişcare, doar, un întreg univers.

– Zeci şi zeci de expoziţii de caricatură, ilustraţii de cărţi, sute de diplome – o lume în care s-au regăsit, şi v-aţi regăsit, autenticitatea. Ce v-a mînat în luptă, ca să zic aşa?

– Dragostea de semeni. Şi aprecierea pentru bucuriile vieţii. De la expoziţiile din Piracicaba (Brazilia), pînă în cele din Tolentina (Italia) sau Havana (Cuba), caricaturile mele au fost reţinute de importanţi custozi de muzee. Iar cataloagele confirmă interesul publicului pentru tendinţa nouă din caricatură. Cu toată modestia, am rămas un clasic. Dar n-am ezitat să las noile tendinţe să invadeze lucrările mele de grafică. Dincolo de spaţialitate, se caută simplitatea aproape naivă. Primează tema, poanta…

– Benzi desenate (Amfiteatru, Napsugar, România Literară, Pionierul, Cutezătorii, Arici pogonici, Urzica dar, în primul rînd, Adevărul de Cluj şi Făclia de Cluj), coperţi de cărţi, ilustraţii la poveşti nemuritoare (Udrea, Almăşan, Constantinescu…) şi, parcă, tot în primul rînd, caricaturile risipite în ziare şi reviste marchează existenţa dumneavoastră de artist plastic. Acum scrieţi la rîndul dumneavoastră cărţi.

– Tot despre caricatură. Am în pregătire o nouă apariţie editorială (la Casa de editură Napoca). Titlul nu este încă definitivat, dar, pentru cititorii dumneavoastră, pot să dezvălui că este vorba despre caricatură. Istoric, reviste de gen, caricaturişti români. Caracci, carricare… de la origini, apoi apariţiile caricaturale din bisericile noastre, cu expresă referire la Iad. Iar partea a doua este concepută ca un manual de învăţătură. Curs practic. Aici va fi cuprins canonul meseriei. Eu am învăţat multe de la alţii. Şi, se cuvine, mi-am zis, să împărtăşesc şi altora experienţa mea de atîţia şi atîţia ani.

***

Maestrul lucrează în continuare. Atent la tot ce se întîmplă în societate. Zîmbind. Rîzînd. Întotdeauna, „spunînd” lucrurilor pe nume. Iar linia va urma mereu calea adevărului. Convieţuind armonios cu frumosul din intimitatea fiinţei umane.

Pagină realizată de

Radu VIDA

Ilustraţiile:

Virgil Tomuleţ