Clivaje

Globalizarea…
În mod normal, însumarea energiilor înseamnă putere. Aşa că, nu e de mirare, fondatorii acestui concept şi, mai ales, cei care au opintit întru aplicarea lui au crezut, sincer, în faptele lor bune. Într-o omenire mai armonioasă, cu metaforica dorinţa de pace pentru 1000 de ani.
N-a fost să fie.
Noile „mijloace de locomoţie” numai că nu ne teleportează dintr-o parte în alta a lumii, dar, pe de altă parte, această nanosecundă face lumea mai înfricoşătoare. Viteza rachetelor sau a avioanelor nu aduc decât uciganie, iar paşnicul internet face ca loviturile cibernetice să aducă frisoane. Transportul şi schimbul mărfurilor a devenit o bagatelă, dar asta a dus la o şi mai mare ură între naţiuni. Ţări care, de-a lungul istoriei n-au avut nimic în comun (România – Olanda, spre exemplu) se huiduie la uşa cortului intereselor (de ce au mijit ochii coreenii la porturile noastre de la Marea Neagră şi nu au rămas urme de saboţi de lemn pe plajele dacice?!)
Existau, anţărţ, şi trei sirieni în armata romană, dar s-au amestecat cu cumanii şi, încet-încet au dispărut de pe meleag. N-au mai rămas decât ochii bulbucaţi şi pielea de Ferentari, la care, e drept, au contribuit şi cei ce au preferat exodul din Egipt sau India, devenind robi prin cele străinătăţi. O nimica toată, zic, faţă de puhoiul inflaţionist al migraţiilor moderne, în care miza cea mare nu-i goană după hrana de sub şeile cailor, ci întinderea semilunii peste toată creştinătatea. Vestita ciocnire a civilizaţiilor n-a putut prevedea, la vremea la care a fost teoretizată, cât de crâncenă va arăta lumea, când acest concept va deveni realitate. Din Canada până în China, din SUA până în Germania şi din Sudan până în Brazilia flamura, verde altădată, a muslimanilor, acoperă cu negrul steagurilor înfricoşătoare tot ceea ce depăşeşte concept de secol XIV. Cu litere-bici, de un alb de încreţeşte pielea oricărui occidental, cohortele de dislocaţi ai celor deşerturi aduc cu sine spaime de neimaginat altădată.
Nu e linişte nici în comunităţile aceleiaşi naţii. Competiţia pentru „mai mult şi mai bine” a despicat apele, ca să zic aşa, şi a creat decalaje mai mari decât poate suporta invidia colectivă şi individuală. Aşa se face că, în loc de bucurie şi loisir, ura se strecoară în sufletele semenilor când, spre exemplu, câştigă un concurent de Eurovizion din altă ţară decât cea pe care o susţinem. Şi asta indiferent de evidenţa faptelor: talent, melodicitate, aranjament artistic…
Nu cu multă vreme în urmă, nici că ştiam cine e mai bogat decât cine. Acum, dihonia a fost vârâtă între oameni şi şmecheriile financiare fac ca vecinul de la VI să se culce agent şi să se trezească gheneral cu pensie şi cu salar, iar truditorul de poticarăş de altădată să rămână şomer de la privat şi să jinduiască după un post de portar la stat. Mult, mult mai bine plătit, decât dacă ai stat să buchiseşti, cu zecile de ani, slova.
Nu cred că întoarcerea la matcă mai e posibilă. Dar nici varianta confruntării nu este o soluţie. Ba, aş spune, e cea mai rea dintre opţiuni, fie şi pentru că ar da înapoi omenirea.
Poate cu mii şi mii de ani!
Radu VIDA